„Toţi suntem oameni cu sânge roşu — nu ştii ce se poate întâmpla mâine cu tine”

Pe de o parte, o diagnoză psihiatrică, pe de alta — una fizică și un singur punct comun — dorința de a-i ajuta pe alții

În cazul Anei, primele simptome au apărut încă pe când era adolescentă. Atunci, însă, nimeni a atras atenție la acestea. Ulterior, problema a revenit și ea a ajuns la Spitalul de Psihiatrie de la Bălți. Pe de altă parte, Nadejda suferă de o afecțiune care progresează și este incurabilă – surditate neurosenzorială bilaterală. În pofida acestor fapte, și una, și alta au grijă de pacienții cu probleme sănătate mintală de la Centrul Comunitar de Sănătate din Soroca. Împreună, fac ore de terapie, în cadrul cărora, așa cum fac oamenii de sute de ani, își deapănă poveștile, în jurul mesei, în timp ce muncesc.

Ana (nume schimbat, n.r.) a avut o copilărie frumoasă, cu părinți iubitori și cu frați de care avea grijă și care aveau grijă de ea. Era atașată și de bunica ei, la care a și stat o perioadă, când era mică. Atunci părinții aveau dificultăți materiale – era greu să crești trei copii. Bunica era învățătoare, o femeie înțeleaptă, care le oferea nepoților toată dragostea și atenția sa. Ana (43 de ani) a fost adesea încurajată, a învățat lucruri bune și de la părinți, și de la bunici. Își spune că poate idealizează, dar în memoria sa, nu i-a lipsit nimic din căldura lor.

Cu ochii larg închiși

Astfel, s-a transformat și într-o elevă bună, disciplinată, care avea succese la învățătură. După clasa a noua, a mers la liceu. Acolo, a observat că îi venea greu să se concentreze, însușea cu dificultate materialul. Uneori chiar lipsea de la ore, pentru că nu avea pregătite temele. Le-a povestit despre asta părinților, le-a spus că are și dureri de cap. „Ori eu nu le-am spus cum trebuie, ori ei nu au înțeles că e nevoie să urmez un tratament… însă așa și am mers mai departe”, spune ea acum.

Trecând peste toate acestea, a decis să meargă la Facultate. Îi plăceau mult limbile străine. Însă, în acel an, nu a fost admisă. A hotărât că va merge la anul și acest lucru chiar a bucurat-o, pentru că trecea prin tot felul de suferințe și dureri de cap. Între timp, toate acestea s-au dizolvat într-un fel de adormire și de oboseală.

La 19 ani, s-a căsătorit și lucrurile s-au compensat. Crede că, atunci, simțise că așa e mai bine. Chiar de la început, a avut probleme în familie. Era îndrăgostită de el, deși spune că soțul său nu avea un comportament tocmai decent – „fățărnicia și minciuna făceau parte din arsenalul său”. Părinții o întrebau cum de trece peste toate acestea, iar ea părea orbită. A avut mult de suferit din cauza acestor probleme. Zice că a fost o relație dificilă, ei fiind prea diferiți.

„Primele simptome erau insomniile, durerile de cap, pofta de mâncare redusă. Stăteam mult în rugăciune, pentru că ea părea salvarea mea din acel val de frică. Asta dădea de bănuit, pentru că există totuși o limită a timpului în care te rogi. Eu începusem să mă concentrez doar asupra rugăciunii și să neglijez alte treburi pe care le aveam de făcut pe acasă. Asta mă consuma. Apoi, insistam ca și părinții să se roage…

Astfel, au apărut primele semne care dădeau de știre că am de-a face cu o problemă de sănătate mintală – schizofrenie catatonică cu sindrom depresiv. Când am aflat despre diagnoză, m-am întristat foarte tare, pentru că auzisem și la televizor și în societate despre persoanele cu schizofrenie, că fac anumite lucruri și mi se aruncau în ochi cele mai neplăcute momente pe care le urmărisem la televizor, credeam că acești oameni sunt pierduți. La spital, se vorbea în șoaptă despre diagnoză și eu nu voiam să recunosc nici la postul meu de muncă că am această boală. Îmi era rușine”.

Aniversarea de la Psihiatrie

În pofida acestor complicații, în viața tinerilor a apărut un copil. La 23 de ani, Ana se bucura de fetița ei și, într-un timp, totul părea să fi revenit la normal. Dar, după o vreme, problema a reapărut și ea a ajuns la Spitalul de Psihiatrie de la Bălți.

Era într-o stare gravă. A stat foarte mult acasă, iar părinții nu pricepeau ce i se întâmplă. Susținea obsesiv anumite idei și lucruri. Stătea adesea în rugăciuni. Se trezea, simțind o teamă copleșitoare, despre care crede că zăcuse mult timp în ea, iar atunci ajunsese la punctul de fierbere.

La spital a stat cinci luni, deși acolo timpul părea să se dilate. Starea i se agravase. Tulburarea se dovedise a fi severă. „Am împlinit 24 de ani la Spitalul de Psihiatrie. Mi-am făcut ziua de naștere acolo. A venit mama cu tort și cu un cadou”, povestește femeia.

Pe parcurs, și-a revenit și s-a întors acasă. După spital, îi era greu să se acomodeze la viața obișnuită. Susține că, aflându-te un timp îndelungat acolo, parcă te pierzi, iar după ce ieși, îți vine greu să te afli în societate, pentru că ai această barieră, când te simți incomod din orice, – te gândești că poate nu stai cum trebuie, că nu faci ceva cum trebuie, ai senzația că lumea se uită altfel la tine.

Când venea la psihiatru, la consultație sau după tratament, îi părea că este cea mai decăzută ființă. Să stea sub ușile psihiatrului era un fel de tortură pentru ea. Îi era și rușine. Faptul că are un grad de dizabilitate i se părea că o coboară încă mai jos. Nu putea accepta că toate acestea i se întâmplă anume ei.

Cum izbucneau crizele

După ce a ieșit din spital, a mai făcut o depresie. Boala încă îi dădea târcoale. Stătea mult acasă, în pat, cu plapuma trasă peste cap. Nu făcea aproape nimic. În măsura posibilităților, se străduia să aibă grijă de copil, dar îi acorda foarte puțină atenție.

A făcut o altă criză, când a născut-o pe cea de-a doua fiică. Motivul? Se adunaseră prea multe. Pe atunci, divorțase, astfel că problema a izbucnit din nou.

La a treia criză, a fost internată la Moscova. Pe atunci, a decis să meargă în Rusia la muncă și situația s-a repetat – ghemul de probleme se așezase din nou pe umerii Anei: nu găsea de lucru, îi trebuiau bani, deși o susținea fratele… În sfârșit, când și-a găsit un post de muncă – să deretice într-un magazin, i s-a dat un program de 12 ore.

Crede că poate nici nu trebuia să se supună unei asemenea încercări. Dar asta era situația – trebuia să-și crească fetele, să le educe. Deși familia o ajuta, Ana simțea nevoia să se implice și ea, ca mamă, să aibă grijă, să le ofere ajutor fiicelor sale.

Ultima dată a făcut o criză acum patru ani și jumătate, când se angajase la o fabrică de confecții. Se trezea la 5 dimineața, pentru că trebuia să plece din sat până acolo. Avea și grijile casei în seamă. Dormea câte 4-5 ore, la lucru era multă gălăgie, iar ea trebuia să fie foarte concentrată. A făcut criza la locul de muncă, de față cu toată lumea.

Mai spune că, atunci când s-a angajat, a ascuns că are o problemă. Acum, înțelege că dacă ar fi vorbit despre aceasta, dacă ar fi spus că are grad de dizabilitate, i s-ar fi putut da un program mai redus de muncă, ori ceva mai ușor de făcut. Spune că, după această ultimă criză, s-a pus mai ușor pe picioare. A ajutat-o psihiatrul, dar și faptul că cei dragi i-au fost alături.

„Eu știu ce înseamnă discriminare. În 2014, după acea criză, ei m-au primit înapoi la lucru. Am mai muncit un timp, însă când a trebuit să primesc tratament repetat, nu au mai vrut să mă primească. Prima dată au fost nevoiți să mă ia înapoi, dar a doua oară, trecuse timp mai mult și au decis că nu mai au nevoie de astfel de persoane. Mi-au spus în față că se tem, cu toate că eu nu am făcut nimic grav, nimic rău, nu am stricat nimic la fabrică.

Oricum, m-a ajutat mult să trec peste toate credința în Dumnezeu. Aceasta nu a dispărut nici într-o stare a mea. Bunica îmi insuflase această credință. Mă lua adesea la biserică, atunci când eram mică.

Apoi, fata cea mai mare mă ajuta. Când eram la spital, îmi desena pe foi și scria „Mama, te iubesc, ești cea mai bună”. Era încă la grădiniță. Îmi scria și răvașe, pe care le lăsa pe ascuns în geantă când mergeam la spital. Voia să mă bucure. M-a ajutat mult înțelegerea copiilor, a părinților, a fraților”.

Lecțiile bolii

Acum, Ana este expert de la Egal la Egal la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală (CCSM) Soroca și are grijă de alte persoane cu probleme de sănătate mintală. Consideră că e foarte important să îți spui povestea și să vorbești de starea ta de până la boală, din timpul bolii și de după crize. E important să te deschizi în fața lumii, pentru că astfel îți iei o greutate de pe suflet, iar ceilalți învață cum să te ajute.

Mai punctează că este dovedit științific faptul că, doar 3% din persoanele cu probleme de sănătate mintală comit acțiuni violente, intrând pe mâna legii, pe când restul ar zice că sunt mai mult victime, întrucât societatea se teme de ele.

Spune că, datorită problemei de sănătate mintală, a descoperit cu uimire câtă putere și cât curaj există în ea. A învățat să aprecieze oamenii, indiferent de diagnoza lor, a învățat să se accepte pe sine și, astfel, să-i accepte și pe alții.

A socotit că, în final, toate acestea sunt o încercare pentru dânsa și că trebuie să o depășească. A învățat să ia lucrurile mai ușor și așa a trecut peste greutăți. Cu timpul, a învățat să trăiască cu problema ei și să observe că există numeroase lucruri care nu depind de diagnoză, ci de ea însăși – înțelege că e o mamă bună, o soră bună, un copil bun, un om bun. Subliniază că acestea rămân cu tine, orice s-ar întâmpla. Pentru ea, diagnoza înseamnă puțin și crede că ceilalți oameni ar trebui să înțeleagă că o problemă de sănătate mintală nu îl face pe cel care o are mai puțin om.


Deficiența Nadejdei Chicot (Mylany Yuryevna, pseud., n.r.) s-a dezvoltat de la vârsta de 6 ani, însă a fost depistată abia la 15. A avut o copilărie dificilă, în timpul căreia a „bifat” mai multe traume. A urmat și o adolescență la fel de dificilă, cu multe depresii.

Studii de viață

Totuși, se consideră o persoană puternică, pentru că s-a „bătut” cu stereotipurile și a socotit de cuviință să facă asta de pe când era copil. Susține că, practic, s-a educat singură și că e fericită să lucreze la Centrul Comunitar, pentru că din tot haosul acesta de lume, oamenii de acolo au fost primii care au considerat că e mai bine ca, în sfera sănătății mintale, să lucreze nu doar persoane cu diplome, ci și oameni cu suflet.

Mai spune că, deși nu a reușit să facă studii superioare, având doar studii medii pedagogice, a învățat poate mai multe de la viață din mers, decât au făcut-o alții.

„Dacă m-aș afla într-o sală de studii cu aparatul auditiv și aș sta în ultimele rânduri, nu aș auzi nimic. Eu am învățat să citesc pe buze, mi-e foarte dezvoltat simțul olfactiv, am învățat să simt vibrațiile. Mă descurc aproape cu tot, însă există unele situații dificile pentru mine, cărora trebuie să le fac față singură. Mă lupt și eu până acum cu stările depresive, fiindcă sunt bolile acestea somatice și e dificil să-ți menții sănătatea mintală și starea pozitivă în societatea noastră, unde există permanent agresiune și violență”, punctează femeia.

Nadejda a început serviciul la Centru în ianuarie 2018. Chiar din primele zile totul a fost frumos, deși era cam dificil, până a prins cum să se adapteze nevoilor fiecărui beneficiar. Zâmbește și își întinde demonstrativ mâinile în față – „tatuajele mele insuflă un pic de îndoială. Dar, asta până încep să interacționez cu oamenii”.

Bucuriile muncii

Pentru ea, munca pe care o face la Centru e o sursă de venit, iar pentru beneficiari – un fel relaxant de a ieși din cotidian. De obicei, stau cu toții și vorbesc despre probleme, despre literatură, despre sarcasm, despre absolut orice. Dacă e de vorbit „cenzurat”, atunci vorbesc așa, dacă nu – nu. Nadejda povestește toate acestea și adaugă că, deseori, ceea ce se vorbește acolo, e și foarte nostim.

„Ergoterapia (terapia prin muncă) e o sferă care a apărut recent la noi, deși are o istorie lungă în spitalele de peste hotare. Terapia ocupațională înseamnă că oamenii își aleg o activitate care e pe placul lor și asta fac, asta învață. Dacă ei nu pot croșeta, îi învăț asta, dacă e vorba de broderie – urmărim tendințele, ne uităm la broderia italiană și vorbim de Florența, Napoli, Roma. Deci, cam asta e ceea ce facem noi la Centrul de zi. Suntem bucuroși că, stabil, avem câte 5-7 pacienți pe zi”, mai spune ea.

De obicei, se adună cu toții la o masă rotundă. Fiecare își ia cutiuța sa și se ocupă de ceea ce poate face. Au și reguli – fiecare e responsabil și face ordine după sine. Nadejda afirmă că beneficiarii se susțin unii pe alții, discută unii cu alții despre problemele lor și chiar dacă nu găsesc soluții mereu, cel puțin discuția le ușurează sufletul.

„Foc la ghete!”

Terapeuta se află la Centru de dimineață până pe la orele 4 seara. În acest răstimp, beneficiarii care vor, vin în vizită. Cu fiecare dintre ei sunt stabilite planuri individuale de recuperare. Deseori, comunică prin Viber. Nadejda spune că beneficiarii au nevoie de asta, iar ei îi vine mai ușor, pentru că uneori nu pot stabili niște limite de ocupație în timpul orelor de serviciu. Astfel, atunci când cineva găsește o imagine frumoasă on-line, pe care vrea s-o reproducă, dar nu are o schemă, asta nu-i o problemă.

„Vin, ne așezăm, discutăm, punem, sucim, tăiem sârma cu cleștele, vedem dacă reușim sau nu. Până la urmă – reușim. Ei pictează, fac grafică, creează tot felul de lucruri. Acum, vrem să lucrăm cu pânză, să facem ii, să împletim și din lozie. Căutăm niște ocupații interesante pentru oameni maturi. Eu le zic permanent „pentru fanii voștri, foc la ghete”. Asta e deviza noastră – arta pașilor mici”, zâmbește Nadejda.

E de părere că, dacă nu ar fi atât de plină de viață, s-ar răci și nici pe alții nu i-ar putea ajuta. Își cunoaște calitățile, își știe nivelul de furie și de tristețe, își știe temperamentul, știe ce poate și ce nu poate face. Nu prea știe cât de tare poate striga, atunci când e fără aparat auditiv, deși crede că ar putea-o auzi extratereștrii în cosmos. Se bucură că a învățat să se cunoască și să lucreze cu propriile anxietăți. Tot așa cum a învățat să lucreze cu orice îi cade sub mâini.

Știe să manevreze sârma și cleiul, spune că adună tot „gunoiul”. Vreo doi ani, a tot strâns ceasuri mecanice, pentru a face un un brad din ele, apoi l-a vândut. Croșetează, brodează, face picturi murale și animație pentru copii, se ocupă de scris și de cusut. Se declară multilaterală – tot ce e legat de artă, e „cutiuța” ei.

„Colectez buturugi, crenguțe, tot felul de alte lucruri, apoi le zic celorlalți că e inutil să te plângi de faptul că nu ai un lucru sau altul. Ies uneori cu beneficiarii și le arăt ce pot face dintr-un copac, dintr-un fruct de arțar, de exemplu. Nici nu-ți trebuie mare lucru, decât niște rechizite din natură, pe care le poți strânge și singur, dacă nu ești tare lenos”, surâde ea.

Dincolo de diagnoze

Mai știe că n-ar trebui „să-și bage nasul în treburile altora”, dar adaugă că „la mama naibii”, dacă e la serviciu, pur și simplu nu poate. Dacă știe că poate aplica ceva în practică, atunci face asta. Are două fete acasă și își tot amintește că în lume există violență, agresiune și încearcă să-i ajute pe alții tocmai pentru că are ai săi „mici partizani” acasă și știe ce înseamnă să îți faci griji pentru cei apropiați.

„Chestia nu e că acești oameni sunt slabi, ci că ei sunt ceva mai sensibili decât alții. Eu asta văd în ei, nu diagnoze. Pe ele le-am pus deoparte – sunt scrise în caiete la mine și acolo rămân”, argumentează Nadejda.
E de părere că și propria sa viață a învățat-o să fie mai empatică. Atunci când a aflat despre diagnoză, a primit o lovitură dureroasă, mai ales când i s-a spus că problema nu are tratament.

„Mi-au spus că, dacă vreau, pot face o operație de implant, dar risc. Și cuvântul risc a răsunat atât de puternic în capul meu… Dacă e vorba de sănătate, atunci când omul aude una ca asta, sare într-o parte ca dracu’ de tămâie și, la revedere, doctore! M-am blocat în acel moment”, își amintește ea.

Azi, se declară agnostică. Crede că există pe undeva cineva, dar zice că bate potcoavele de propriile sale picioare și muncește. Și-a dezvoltat abilitatea de a citi pe buze, fiindcă avea nevoie de asta. Lucra în sfera pedagogică și trebuia să interacționeze cu discipolii săi. Atunci nu avea aparat auditiv, pentru că nu și-l permitea – era prea scump. Cu timpul, s-a făcut autodidactă în mai multe sfere. A învățat să se descurce singură și în propria familie, după ce a divorțat.

Greutăți are și acum, așa cum și timp nu-i ajunge pentru tot ce-și dorește să facă, așa cum și bani nu-i ajung, dar opinează că ea este bine atâta timp cât poate ajuta pe alții, dacă au nevoie.

„Se adresează la mine și eu nu pot spune nu, fiindcă noi toți suntem oameni, toți avem sânge roșu și nu știi ce se întâmplă mâine cu tine”, conchide Nadejda.

În prezent, în R. Moldova funcționează 40 de centre comunitare de sănătate mintală. Acestea sunt deschise în toate centrele raionale, iar la Chișinău sunt cinci: Botanica, Buiucani, Centru, Râșcani, Ciocana.

Lilia Grâu, psihologă, psihoterapeută, Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Soroca:

„Cauzele problemelor de sănătate mintală sunt complexe și sunt influențate de mai mulți factori – genetici, biologici – experiențele stresante. Bolile fizice pot declanșa o boală mintală, dar și mediul familial și social.

E greu să le previi, dar cu cât mai devreme se face asta, cu atât riscul de a dezvolta o asemenea problemă e mai mic. Încurajăm toată lumea să se adreseze specialiștilor în caz de necesitate, pentru că nimeni nu e protejat de o problemă de sănătate mintală și nimeni nu știe când poate să apară, indiferent de vârstă, etnie, statut social.

Este demonstrat de cercetări prestigioase internaționale că persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt de cele mai multe ori victime are violenței, și nu agresori.

Nu trebuie să ne fie frică, e preferabil să ne comportăm cu ele așa cum o facem cu o oricare altă persoană care are o problemă de sănătate – adică cu respect și empatie. Și, desigur, dacă suntem martori ai unei situații urgente sau de risc, cel mai simplu lucru pe care îl putem face pentru persoana respectivă este să apelăm 112”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *