Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   REPORTAJ: La prăşit, pe 30…

REPORTAJ: La prăşit, pe 30 de grade Celsius

În R. Moldova, majoritatea cetăţenilor trăiesc la limita minimului de existenţă. Datele statistice arată că, lunar, minimul de existenţă e acoperit cu greu de venitul mediu al populaţiei. Din cauza lipsei locurilor de muncă, sunt şi persoane care nu au deloc salariu, fiind nevoite să lucreze cu ziua pentru a se întreţine, iar banii primiţi le acoperă cu greu cheltuielile, nemaivorbind de asigurarea unui trai decent.

La aproape 30 de grade Celsius, când o simplă boare de vânt te poate face fericit, la marginea satului Zăbriceni, şapte membri ai unei familii luptă cu buruienile ce acoperă 60 de ari de porumb, luaţi în arendă de peste 20 de ani.

Lilia şi Viorel Mardari s-au trezit la şase dimineaţa, şi-au pregătit sacoşa cu mâncare, au luat sapele din ligheanul cu apă, unde le lasă peste noapte, ca să nu cadă din cozi, şi au pornit împreună cu alţi cinci membri ai familiei la prăşit. La ora şapte, familia Mardari era deja în câmp. E timpul celei de-a doua praşe a terenului pe care-l lucrează din tinereţe. Pentru că sunt o familie numeroasă, Lilia şi Viorel spun că nu au avut nevoie să angajeze alţi oameni, care să lucreze cu ziua, măcar pe asta să nu cheltuie bani, pentru că o zi de lucru presupune un minus de 180 de lei din bugetul gospodăriei. O altă problemă e că trebuie să găseşti omul care ar vrea să prăşească bine. Soţii Mardari spun că e destul de greu să treci cu sapa prin terenul îmburuienit. După cinci ore de trudă, cei şapte din familia Mardari decid să-şi ia o pauză de masă. Pentru asta ei caută un loc cât mai ferit de soare.

Din cauza distanței mari dintre terenurile de pământ și fântânile din localitate, sătenii sunt nevoiți să bea și apă de la izvoare, care nu este tocmai bună de băut

— Lilia: Unde vă duceţi?

— Hai la mâncare, acolo, la umbră, că nu o să mănânc în soare! — strigă fiica Laurenţia, ajunsă la capătul terenului.

— Lilia: Aoleu! Hai că iau şi sapa cu mine, că mi-or fura-o.

— Iaca, este un izvor.

Se coboară în vale la umbra unei sălcii. La nici cinci metri distanţă este un izvor cu apă tulbure. Viorel scoate sticla deja goală şi se apucă să o umple cu apă.

— Nu aţi luat apă de la fântână?

— Lilia: Ei, încă şi pe aceea să o târâm după noi…

Încep să scoată mâncarea din geanta pregătită dis-de-dimineaţă. Un castron cu sarmale luate direct din congelator, ca să nu se strice, pilaf cu carne, ceapă verde şi pâine.

Poftim la masă, ne îndeamnă şi pe noi.

„Matincă pâinea asta așa-i bună că-i de la iepure”, râde familia Mardari

— Lilia: Aşa lucrează oamenii la ţară, mănâncă cu mâna.

— D-apoi n-or mânca cu piciorul, glumeşte ginerele de alături.

— De fapt, mănâncă cu gura, intervine feciorul Andrei, râzând.

— Cât costă să întreţii bucata asta de pământ?

— Plătim arenda, 1200 de lei pentru 60 de ari, e 19 lei de ar. Aratul ajunge până la 10 lei, iar semănatul între 12 şi 14 lei arul.

Cultivatul spun că nu e scump. Pe bucata asta — 170 de lei. Zic că nu au calculat niciodată investiţiile şi cheltuielile, dar ştiu sigur că nu iese. „Depinde şi de an, câteodată iese, câteodată — nu. Dar dacă plouă şi fărâmă tot? Contează dacă anul e secetos sau nu. Anul trecut, am ieşit, anul ăsta — vom vedea. Dacă nu s-a face…”.

Mai spun că, în 2016, au vândut grăunţele, kilogramul ajunge să coste vreo 2,50 lei.

— Viorel: Un bărbat mi-a spus că a cumpărat doi saci cu 2,80 kilogramul.

— Tamara (nora): Moldoveanul nicicând nu se satură de pământ.

— Andrei (fiul): Ei, nu se satură, se satură, când ajunge acolo, în deal, la plopi (la cimitir, n.r.).

— Tamara: Ştie că nu-i iese, dar oricum munceşte.

— Lilia: Altfel cum să trăim? Mai ţii o pasăre, dacă nu ai, şezi şi te uită.

Între timp, ginerele Andrei, care a reuşit să mănânce cel mai repede, spune că deja poate pleca acasă. „Am mâncat, pot să mă duc şi acasă”.

Mâncarea în câmp este cea mai gustoasă. Ginerele Andrei: „Tare mai merge carnea la deal”

Pauza de masă se termină. După câteva minute de odihnă, toţi revin la prăşit. Cei mai tineri o iau repede înainte. Lilia şi Viorel rămân să ascute sapele. Între timp, se uită atent cât de bine muncesc ceilalţi.

Zic că nu s-au gândit vreodată să sădească pe bucata asta de pământ altceva. „Livada te costă scump. Numai chimicalele cu care stropim cât costă. Fără chimicale, nu mănânci nimic”. Pentru o recoltă mai profitabilă, mai întâi de toate sunt necesare resurse financiare, dar locuri de muncă nu mai sunt în sat, povesteşte Lilia. „E deschis un atelier de construcţii, doar pentru bărbaţi”. Lilia mai spune că nu a încercat să caute de lucru în centrul raional, pentru că la un salariu de vreo 3000 de lei, o mare parte din bani se cheltuie pe drumul dus-întors, dimineaţa şi seara. Preţul unui bilet într-o singură direcţie este de opt lei. S-a gândit cum ar fi dacă ar locui în centrul raional, dar pentru asta e necesar să plăteşti chiria, serviciile comunale. Pentru un asemenea lux, ai nevoie de un salariu pe măsură. „Cu două-trei mii nu faci nimic, plăteşti numai chiria şi serviciile. Mai bine stau în sat. Dar, chiar dacă trăim la sat, oricum cumpărăm totul. Mai ales dacă e un an în care să bată grindina şi să distrugă totul, cu ce ieşim? Zahăr cumperi, paste cumperi, ajungi toamna şi cumperi şi pătlăgică, în grădină se strică, că noi nu folosim chimicale. Dacă socoteşti cheltuielile şi veniturile, ieşi cu nimic!”

Şi cu 180 de lei poţi fi bogat

Lilia Mardari are 49 de ani. Deşi nu este angajată la stat şi nu are un salariu stabil, se consideră bogată. Are trei fete, un băiat şi cinci nepoţi. Împreună cu soţul, Viorel, reuşesc să supravieţuiască şi să întreţină gospodăria. Viorel este angajat la un atelier de construcţii din localitate. Face cuburi din fortan cu un salariu de peste 3000 de lei. „Pun cotileţi pe padoane, lucrează o săptămână ziua şi una noaptea”. Fetele sunt căsătorite şi au deja copii. Nu sunt angajate nici ele oficial, în schimb se dedică zilnic copiilor. Lilia declară că niciunul din cei patru copii ai săi nu ar spune că îi pare rău că nu şi-a continuat studiile după absolvirea liceului din localitate.

Lilia Mardari ne convinge că banii nu ne fac fericiți. Sănătatea și omenia sunt mai de preț

Lilia a absolvit şcoala profesională ca sterilizator la fabrica de conserve. Nu a lucrat pe specialitate, pentru că s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit, după asta au venit şi copiii şi a fost necesar să fie alături de ei. Cândva, spune că lucra şi ea cu ziua, dar acum nu mai poate, are probleme de sănătate. „Tineretul iaca ia şi se duce înainte, eu prăşesc de dimineaţă cum pot, dar după asta mă dor rinichii”. Banii câştigaţi în perioada când lucra cu ziua îi ajungeau doar pentru mâncare. „Când erau fetele mici, munceam cu ziua, atunci se plătea până la o sută pe zi, din care cumpărai ba una, ba alta. Când te uitai, o zi de muncă se ducea practic pe nimic”.

Realitatea de la ţară — departe de minimul de existenţă

Deşi Biroul Naţional de Statistică informează că cea mai mare valoare a minimului de existenţă se înregistrează în oraşele mari, precum Chişinău şi Bălţi, aceasta fiind de 1972 de lei, cu 11,6% mai mult în raport cu mediul rural, Lilia e de părere că cei de la sate cheltuie mai mult decât cei de la oraş, mai ales pentru întreţinerea gospodăriei.

„Acum curentul s-a scumpit, gazul s-a scumpit, o butelie cu gaz ajunge la 400 de lei. Socoate câte zile trebuie să lucrezi pentru o butelie. Punem trei zile, dar asta numai pentru butelie, da’ pe lângă asta îţi mai trebuie şi mâncare la deal. Ei (guvernanţii, n.r.) scumpesc de înnebunesc. Au mărit şi arenda. Era până la 9 lei, acum e 19 lei de ar”.

— Credeţi că o să fie mai bine?

— Lilia: Mai bine nu va fi, mai rău — da. Pentru ţăranul ista păcătos nu poate fi mai bine, că nimeni nu se gândeşte la el, iar cei de sus mai tare ne înfundă. Dacă vor scumpi gazul, curentul, ce ne-om face?

Pământul devine singura sursă de existență în condițiile lipsei locurilor de muncă în satele R. Moldova, iar adierea vântului pe timp de arșiță – singura bucurie, zice Viorel Mardari, 50 de ani, satul Zăbriceni, raionul Edineț

Este ora 13, peste şapte ore se termină ziua de muncă. După ce ajung acasă, au de hrănit nutrii şi iepuri, pregătesc de mâncare pentru a doua zi şi abia de aţipesc pe la miez de noapte.

Peste câteva zile am revenit cu un sunet la soţii Mardari. Deşi anterior Lilia spunea că problemele de sănătate nu-i mai permit să muncească pe câmp, am aflat că prăşeşte cu ziua în satul Bârlădeni. La ora 8, maşina transportă lucrătorii pe lotul de pământ. Fiica Nina ne-a confirmat că se achită doar 170 de lei şi, de parcă nu ar fi prea puţin, liderul a oprit 20 de lei pentru carnetul de muncă. Banii nu mai sunt achitaţi la sfârşitul zilei de lucru, ci la sfârşit de săptămână. „Când nu avem bani, facem mâncare din ceea ce este sau luăm pe datorie de la magazin, iar după ce primim banii ne achităm”.

Silvia Rățoi, la 68 de ani, a decis să renunțe la munca zilnică din câmp, pentru că nu-i mai permitea sănătatea

O viaţă să lucrezi cu ziua

Să lucrezi cu ziua nu este o ruşine. Această muncă, prestată la sat, e dintre puţinele posibilităţi de a face un ban şi a supravieţui. Silvia, 68 de ani, spune că a reuşit să facă o gospodărie, şi fata şi-a învăţat-o. A reuşit să le facă pe toate din banii câştigaţi din munca zilnică. „Gospodăria am făcut-o din cât am muncit, că nu mi-a dat nimeni nimic. Împreună cu Valeriu am muncit toată viaţa. Nu-i uşor, e greu, dar ne-am descurcat”.

După ce a absolvit gimnaziul din Terebna, Silvia a plecat la studii la Bălţi. Acolo, timp de 8 luni, a învăţat arta croitoriei. „Mai departe de Bălţi nu am fost nicăieri, după asta am lucrat în colhoz. Am lucrat, am lucrat, am lucrat — până nu de mult. Să vă spun drept, şi anul ista am mai lucrat oleacă, dar am lăsat, că nu mai pot”. Nu regretă că nu a lucrat pe specialitate. „N-am absolvit cine ştie ce universitate. Nu mi-a plăcut să învăţ, că dacă îmi plăcea, mă duceam şi eu undeva, dar n-am învăţat bine la şcoală, eram bucuroasă de ce aveam. Îmi plăcea la şcoală educaţia fizică. Pe timpuri, nu se duceau toţi pe la universităţi. Acum se duc la învăţat mai departe, că îs alte vremuri. Atunci doar cei care învăţau bine se duceau. Atunci toţi prăşeau, era de lucru, toată lumea prăşea la colhoz. Erau de toate, numai du-te şi lucrează”.

„Cât poţi să lucrezi, până la 70 de ani?”

„Au fost şi vremuri rele, când umblam numai desculţă, nu aveai pe ce-ţi lua o bucată de săpun. Şi pentru medici, şi pentru învăţători, aşa a fost timpul. Acum e mai bine. Te mai duci, mai vorbeşti, mai râzi, mai spui ceva, mai lucrezi, te mai sfădeşti…”

Silvia spune că, deşi primea bani puţini, niciodată nu s-a gândit să plece peste hotare. „Se plătea puţin, dar eram mulţumită cu puţinul pe care îl primeam. Nu vezi că nu-i nicăieri de lucru? Unde să lucrezi? Da’ aici este întreg anul de lucru, de te-ar ţine mâinile”. Nici fiica sa, care locuieşte la Bălţi, nu a plecat peste hotare, ea merge doar în vacanţă în afara ţării.

Spune că banii pe care îi primea cândva nu au ajutat-o să se îmbogăţească. „Nu iei nimic de 150 de lei în ziua de azi. Înainte, cu 150 de lei te duceai la Bălţi, la Mojilău şi luai o grămadă. Acum te duci la magazin şi n-ai cu ce veni. Înainte era o rublă şi 10 copeici până la Bălţi, da’ amu îi 50 de lei. Te-ai dus, te-ai întors şi suta s-a dus”.

— Dacă aţi întoarce timpul înapoi, ce aţi schimba?

— Nici nu vreau să-l mai întorc. N-aş schimba nimic. Nu-mi pare rău de nimic. Nu-mi închipui ce locuri de muncă s-ar putea deschide. De-amu pentru voi, tinerii, să se deschidă. Pentru voi să fie bine, că pentru noi — nu se mai deschide nimic.

La 18.10.2016, a fost aprobat, prin Hotărârea Guvernului, proiectul de lege privind exercitarea unor activități necalificate cu caracter ocazional desfășurate de zilieri și prezentat Parlamentului spre examinare. Prezentul proiect reglementează raporturile de muncă temporară ale drepturilor și obligațiilor angajatorului față de zilier și modul de activitate a zilierilor. Potrivit acestuia, munca se desfășoară fără încheierea unui contract individual de muncă dintre zilier și beneficiar, însă acesta este obligat să înregistreze toți zilieri în Registrul de evidență a zilierilor, care urmează a fi prezentat către Inspectoratul Fiscal și Inspectoratul teritorial de muncă în fiecare lună. Durata activității ocazionale este de opt ore. Nici un zilier nu poate presta activități pentru același beneficiar pe o perioadă mai mare de 90 de zile pe durata unui an calendaristic. Activitatea desfășurată în condițiile prezentei legi nu conferă zilierului calitatea de asigurat în sistemul public de asigurări sociale de stat și nici în cel al asigurărilor obligatorii de asistență medicală.

Conform Europass, lipsa unui contract de muncă va genera, cel mai probabil, o tendință negativă în rândul beneficiarilor și îi va determina să apeleze mai degrabă la serviciile zilierilor, reziliind contractele individuale de muncă. Astfel, întreprinderile vor fi tentate spre neachitarea contribuțiilor sociale și medicale. Persoanele cu contracte ar putea să-și piardă locurile de muncă sau să treacă în categoria zilierilor, fără a beneficia de garanții sociale sau medicale  — fapt care ar constitui o derogare gravă de la Codul Muncii.

Liliana BOTNARIUC