Fostă angajată a USM, la 91 de ani, doarme în stradă: „Trebuie să-mi cumpăr cruce, eu singură, şi să fac fotografie să pun la cruce”

Fără ajutor de la preşedinte, autorităţi şi medici, dezamăgită de aziluri şi de viaţă, Stepanida Lazariuc, de 91 de ani, a ajuns, cu picioarele rupte, să doarmă pe temelia din ciment a scuarului Liceului Teoretic „Gheorghe Asachi”, alături de Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”. 52 de ani i-a dedicat muncii la Universitatea de Stat şi alţi zece ani prin localităţile din suburbia Chişinăului. Pensionara nu are familie, nici rude. Ea supravieţuieşte din mila trecătorilor, iar singura grijă a devenit viza sa de reşedinţă. „Iaca, eu am ajuns la aşa o vârstă, mâine-poimâine mor şi nu are nici cine mă petrece pe ultimul drum. Cine o să mă îngroape pe mine dacă mor fără „propiskă”?”

O dată pe zi o ajută şi cei din lăcaşul sfânt cu o supă. Uneori mai mănâncă din pomenile oferite de trecători. În zilele ploioase, ia geanta în care îşi păstrează averea de-o viaţă: fotografii, documente, câteva haine de vară (pe care nu le îmbracă, le ţine curate pentru zile mai bune), zecile de cartoane rupte din câteva cutii, sticlele cu apă, încalţă pâslele şi se aşază sub streaşina liceului.

Într-o noapte, dintre cele ploioase, mătuşa Stepanida a aranjat toate hainele alături, ca apa să se oprească în ele. Îi este frig, dar rabdă şi speră că va ajunge să aibă o cameră a ei, oricât de mică ar fi, ca să trăiască liniştită zilele ce i-au mai rămas.

Victimă a deportărilor sovietice

Stepanida este originară din R. Moldova. De la o vârstă fragedă, este victimă a unor grele suferinţe. La doar şase ani, împreună cu fratele şi sora sa, şi-a pierdut părinţii. „Mama o fost din Germania, tata – din Austria. Au murit de tineri”. A crescut la nişte oameni gospodari din sat, iar la doar 16 ani a fost deportată în Siberia, ca şi multe alte familii. A trăit un an de zile în zemleankă, dar a hotărât să fugă. „Eram pe un câmp, fără mâncare, fără plită, fără căldură, venea un avion şi ne arunca nişte suhari muceziţi”. Încercarea de a scăpă de chinuri nu a avut sorţi de izbândă, întrucât a fost prinsă şi condamnată la închisoare pentru trei ani de zile. „Şi am făcut închisoare trei ani degeaba în Dnepropetrovsk”. După ce a ieşit la libertate, a început să lucreze, acolo l-a şi cunoscut pe viitorul său soţ, originar din Doneţk. Spune că nu şi-au înregistrat căsătoria şi nici nuntă nu au făcut. În 1978, a născut, prematur, un copil, care a decedat la nici jumătate de an. În 1992, şi-a pierdut soţul. „Era hipertonic, a băut cafea, i s-a ridicat tensiunea şi a murit”. Nu mai are alte rude, iar de fraţi nici până acum nu mai ştie dacă sunt vii sau nu.

„Nu ştiu cum m-o învrednicit Dumnezeu să lucrez atâta”

A revenit în Moldova în 1955. Nu avea nimic, nici bani, nici haine, nici acte. Multe nopţi le dormea la Cimitirul „Doina” din Chişinău. Acolo a şi găsit-o o femeie, care a ajutat-o cu viza de reşedinţă, viză pe care a avut-o până recent, dar pentru că stăpânii au vândut casa şi au plecat din Moldova, nu o mai are. Într-o zi, mergea pe drum şi vorbea singură: „Doamne, oare ce-am să fac, că am rămas singură? Unde m-oi duce eu?” Atunci i-a surâs norocul, un bărbat care mergea în urma ei a auzit că se plângea şi a întrebat-o dacă vrea să lucreze. „Gheorghe Vasilevici, el şi amu-i profesor la Universitate, mi-a zis că mă angajează, dacă vreu. Cum să nu vreu, dacă n-am nici casă, n-am ce mânca, n-am nimic?”. Aşa a fost angajată ca laborantă la catedra de chimie organică până când fosta angajată a revenit din concediul de maternitate. „Ce mi-o spus să fac, am făcut, şi unde mi-o zis să mă duc, acolo m-am dus”.

Între timp, a studiat şi dreptul. „Am învăţat dreptul la fără frecvenţă, trei ani, dar am lepădat, că mie nu-mi trebuiesc minciuni…”. După ce a încărcat buteliile cu „soleanaia kislota” timp de patru ani, a fost transferată la altă muncă. „M-au trecut cu lucrul la vahtă, două zile pe săptămână. În restul zilelor eram dereticătoare în locul celor plecate în concediu”. În tot acest timp a locuit în una din camerele din universitate, întrucât trebuia să fie mereu prezentă acolo. „A trebuit să-mi dea cămin pe str. Ismail, 7, dar nu mi-au mai dat şi am trăit în Universitate”. Salariul nu era mare, dar o mulţumea. „78 de ruble era salariul, pe urmă 135 de lei, 820 de lei. Acum s-o mai mărit”.

Era convinsă că, în cele din urmă, va primi cel puţin o cameră de la stat, unde îşi va aştepta liniştită bătrâneţea, dar nu a fost să fie. „Am stat în rând timp de 24 de ani şi m-am gândit că voi lucra la Universitate, acolo mi-a merge rândul şi voi primi casă. Când m-am dus să văd ce rând am, preşedintele spune: „Mata mai ai trei zile şi vei primi orderul (fişa de repartiţie, n.r.)”. Când m-am dus să primesc orderul, preşedintele îmi spune că acel document l-a luat procurorul…”. Aşa a rămas fără un loc de trai, chiar dacă a plâns şi a bătut la mai multe uşi, auzind şi numeroase promisiuni.

În 2002, deşi lucrase mai mulţi ani chiar fiind la pensie, i s-a spus că trebuie să semneze cererea de demisie. De studenţi s-a despărţit cu lacrimi, pentru că s-a înţeles tare bine cu ei. „Sunt nişte studenţi de aur. Când am lucrat, erau 20 de mii de studenţi. Asta e viaţă de armată, că-i supus, cuminte şi deştept. Veneau la mine şi mă întrebau: „Tanti Steşa, ai ceva de mâncare, că ne-o încuiat căminul şi ni-i a mânca”. Le dădeam cheia de la bufet. Poftim – mâncaţi. Săracii, dacă le era foame… Tare de multe ori îi pomenesc pe studenţi. Tare mi-i jale de dânşii, tare părinţi buni au”. Nu a trecut mult timp după demisia de la USM şi a decis să lucreze prin localităţile din suburbia Chişinăului, acolo unde muncea, acolo avea adăpost şi mâncare.

„Ex-preşedintele Timofti era student”

Şi ex-preşedintele R. Moldova, Nicolae Timofti, a fost student la USM, pe atunci când mătuşa Stepanida lucra. Îşi aminteşte zâmbind că era copil încă şi că nu era supărăcios.

„Am fost la Ciutuleşti, să-mi dea ajutor cu casa. M-am dus la preşedinte acasă şi tare frumos m-o primit părinţii lui, am stat trei zile acolo”. De la casa părintească l-a contactat pe preşedinte. „Şi eu i-am zis: domnule prezident, da el: „nu-mi mai zice domnule prezident…” (râde). Mi-o zis că: „Tanti Steşa, nu te pot ajuta cu nimic, că nu depinde de mine”. Din cauza unor neînţelegeri din Parlament, Timofti i-a spus să mai rămână la părinţii lui. Atunci ei se certau în Parlament. „Am stat trei zile. Cât poţi să stai? Mama lui, o mamă tare bună…”. După asta a decis să meargă la Făleşti, localitatea de baştină a lui Renato Usatîi. „Eu în sat nu ştiem pe nimeni şi la primărie am spus totul aşa cum este. El atunci era plecat la Moscova şi mi-au zis că o să-i transmită. Şi nu mi-o mai dat de ştire şi am rămas vai de capul meu”.

„Să nu ajungă nimeni la azilul cela”

Anul trecut, o doamnă i-a oferit loc de muncă la propria vilă din Peresecina, după care a ajutat-o să se cazeze la un azil de bătrâni. După ce a rămas fără niciun ajutor din partea mai-marilor statului, a mers la instituţii. „De la Minister mi-au zis să mă duc la azil la Bălţi, la Holercani sau la Chişinău. Când am fost la Holercani, pe Nistru plutea unu’ înecat cu capul spart, de acolo am venit la Codru, aproape de Costiujeni. Erau câte patru persoane în cameră, pe paturi nespălate, nimeni nu are grijă să spele, şi încă şi flămânzi. Să nu ajungă nimeni la azilul cela”. Pensionara este indignată de faptul că beneficiarii azilului trebuie să achite 75% din pensie şi nici măcar nu sunt îngrijiţi. „Nu vi-i ruşine, oamenii vă încredinţează sănătatea, da’ voi vă bateţi joc. Dacă nu eşti în stare să poţi ajuta, nici nu te apuca. Omul cheltuieşte bani şi vă încredinţează sănătatea lui. Eu am muncit o viaţă, şi toaletele le-am spălat după studenţi. Cine face aşa? Să munceşti o viaţă şi să n-ai niciun drept? Să am un ungher, aş ave de toate, aş mătura, aş spăla, o strachină de apă lângă mine, o cartoafă cu coarjă, o măligă…”. De şase luni, nu şi-a mai luat pensia, pentru că a fost la spital. „1225 de lei pensia nu o primesc nici acasă. La sfârşit de lună, oi avea bani”.

Să supravieţuieşti iarna în R. Moldova

Iarna 2015 a petrecut-o la Centrul de Găzduire şi Orientare pentru Persoanele fără Domiciliu Stabil, de pe strada Haltei. Nici acolo nu au fost cine ştie ce condiţii, se plânge bătrâna. „Mâncare – o dată pe zi. Am răbdat toată iarna, după care mi-am zis că mai mult nu mă duc acolo”. Iarna 2016 a fost şi mai grea. Timp de trei luni, a fost acceptată în sala de aşteptare de la Gara de Nord. „După asta m-am gândit să mă duc prin sate, poate oi găsi eu o gazdă undeva, că nu se prăpădeşte chiar lumea. Sunt oameni care au nevoie de bani. M-am dus în raionul Făleşti, în satul Prodăneştii Vechi, şi am dat peste un om. Aşa-s de buni oamenii acolo, parcă îs de pe altă lume. Era sub seară de-amu şi am văzut o fetiţă lângă gard, o rog să o întrebe pe mamă-sa dacă mă primeşte la dânsa să dorm. Iese mâca la drum şi mă cheamă: hai vină, că ai loc, taman mesteca măliga”.

A doua zi, venise primarul din sat, încercând să o ajute. „M-a întrebat de unde-s şi ce-i cu mine. I-am arătat documentele, atunci avem „propiskă”, paşaport, carnet de muncă”. „Nu te vei prăpădi matale. Iaca sunt 200 de oi, îi scărmăna, îi toarce, îi împleti. Îi face ce-i putea”. Pensionara a stat cinci zile la familia respectivă. Când a revenit la Chişinău, s-a întâlnit cu o profesoară de limbi străine. „Am stat la dânsa vreo 10 zile. Mă întreba: ce ai mata de îmbrăcat? I-am zis că iaca, ce-i pe mine. Mi-a dat şi şalincă, şi palton, toate hainele ei mai vechi”.

Nu a trecut mult timp şi a ajuns la Măgdăceşti, unde a locuit timp de două luni. „Era o femeie tare bună. Îmi zicea: „Steşa, dacă ţi-a fi sete de vin – iaca beciul, iaca ulciorul, e pe masă. Ia şi mănâncă, ia şi be. Şi fiica ei, Lilia, mi-a zis să stau la ei, da’ eu i-am zis că dacă trebuie să ajut ceva – rămân, dacă nu, cum să stau aşa?” Pentru că voia să fie utilă cu ceva, capul familiei a adus câţiva saci cu vinete şi ardei. „Am făcut noi un foc în grădină, cu un jăratec de vreo două şchioape de gros. După ce se coceu vinetele şi chiperii, îi punem într-un lighean cu apă şi se curăţău, şi rămâneu aşa curaţi…. Îmi ziceau să mai rămân, fără bani, fără nimic. Şi mama era bună, şi feciorii. Aşa am petrecut până acum”.

„Stau şi mă gândesc: cine m-a îngropa?”

La 1 iunie 2016, o năpastă a dat peste Stepanida. În apropierea gării feroviare, a fost victima unui accident. În urma acestuia, s-a ales cu ambele picioare fracturate, mai mult de o lună jumătate a stat în Spitalul de Urgenţă. „Eram în rutieră, mă ducem după pensie la poştă. Un camion m-a lovit. Mai departe nu ştiu, un soldat mi-a adus paşaportul. Trei am reuşit să scăpăm…”. „Mie doctorul mi-a spus că nervul îi pălit şi când mă doare, să mă culc, ca să nu mă paralizeze. Fiindcă picioarele mi-au fost rupte, stau întinsă, ca să se prindă”.

„Eu nu vreu casă, vreu o cameră, măcar într-un cămin, într-un izolator. Stau şi mă gândesc: cine m-a îngropa? Îmi trebuie şi o basma, o rubaşcă, o fustă. Şi sicriul costă 500 de lei. Treb să-mi cumpăr cruce, eu singură, şi să fac fotografie să pun la cruce. Am vrut să mă duc la minister, să văd ce-i cu „propiska”, dar cei de la minister sunt toţi în vacanţă”.

Ultima dată când am fost la mătuşa Stepanida, avea un licăr de speranţă în ochi. Ne povestise că nişte americani au venit la ea, promiţându-i să-i găsească o casă. „I-am întrebat: cât oi plăti? O zis că nimic”.

Liliana BOTNARIUC