Mama şi cuptoarele ei de pâine

Pentru mine, toamna fumul e ca şi pentru Proust madlenele. Merg pe drum, la amiază soarele aproape atinge cerul, iar în vatra cuptorului pizzeriei din centru arde focul. Fumul alb coboară, îmbrăţişând cu dor pământul.

Am de pedalat până la grădiniţă, însă eu merg înnebunită după fum, ca atunci când eram copil, şi cât ai clipi din ochi, mă trezesc acasă, în sat, la părinţi, la gura cuptorului, cu un vătrai în mâini, vânturând jăratecul şi grămădindu-l cuminte în colţ.

Dintr-o dată, apare mama, îmbujorată, cu câte o tavă cu pâine în fiecare mână. În casă e cald, miroase a gustos, e linişte şi doar ceasul de pe perete mai îndrăzneşte să se întreacă cu trosnetul jăratecului. Pisica sforăie în poală, iar prin geam se vede cerul gri şi parcă adie a ninsoare. Şi lucrurile sunt atât de bune în acest moment exact, încât aş sta o veşnicie aşezată pe scăunelul de lemn întors, la călduţ, la gura cuptorului, în aşteptarea hulubaşilor sau a învârtitei. Imaginea asta o am atât de bine întipărită în minte, atât de reală. Chiar dacă au trecut vreo două copilării de om de atunci, nu pot scăpa de ea.

Mama demult nu mai coace pâine, o cumpără. Cuptorul nu mai este, l-a dăramat. Pentru cine să mai coacă? A îmbătrânit mult. Ultima dată când ne-a petrecut, a plâns. Ne-a cuprins mult şi atât de strâns – „Ce să facem draga mamei? Noi rămanem aici, n-avem încotro…” Am plâns amândouă, muțeşte. Am înghiţit noduri şi am vorbit cu ea în gând până la Leuşeni. Săraca mamă, cât de fericită era când eram cu toţii acasă, câte cuptoare de pâine a copt pentru noi şi ce sărbătoare era în casă când o vedeai cernând făină.

Pe neaşteptate, nesimţitul clopot de biserică sună, semn că e 12:30, iar eu îmi aduc aminte că nu mai sunt copil, acum sunt mamă, că stau la 1800 km de costişa mea dragă, iar la 2,8 km de pedalat se află o grădiniţă şi acolo mă aşteaptă odraslele mele. Muţesc din nou, înghit în sec şi o zbughesc.

„Ai vrut bicicletă, acum pedalează”, aşa spune un proverb italian. Mă resemnez. Sunt departe de satul meu, de mama, şi cât nu m-aş forţa, de multe ori, fără să-mi dau seama, zbor cu gândul acolo. Adesea, şi-n vis. Mereu sunt cumva „în căutarea timpului pierdut”, timp care ni s-a furat şi care nu se va mai întoarce niciodată înapoi. Timp care trece mult prea repede, părinţi care îmbătrânesc mult prea mult…

Ana Covrig, Italia