„Cea mai dureroasă mi s-a părut istoria unei femei care a „asistat” la înmormântarea tatălui ei prin Skype”

Iurie Cojocaru a plecat din R. Moldova în 2010. Acum, se află în Marea Britanie și adună povești de viață ale migranților, pe care intenționează să le publice într-o carte a cărei lansare este programată pentru toamna acestui an. ZdG a discutat cu Iurie despre migrație, despre experiențele dramatice ale diasporei și despre sursele din care urmează să-și editeze/publice cartea.

— De ce acum v-ați gândit să scrieți o carte? De la ce a pornit totul?

— Ideea de a scrie o carte o am demult. Când eram masterand la Craiova, am început să scriu o carte despre deportările din ‘41, dar am abandonat subiectul. Acum, am reluat ideea, dar, ce-i drept, voi scrie despre altceva. Fiind de aproape 10 ani parte a diasporei, comunic des cu conaționali de-ai noștri de peste tot din lume și aud tot felul de povești de viață, întâmplări, amintiri, care consider eu merită cunoscute. Haideți să recunoaștem că migrația este un fenomen care nu poate fi neglijat. Ea ne-a afectat pe toți – atât pe cei plecați, cât și pe cei rămași. Pentru mine, între deportările din ‘41 și migrație sunt foarte multe asemănări. Dramatismul despărțirilor este la fel de greu și dureros. Consecințele sunt aceleași: depopularea Moldovei, sărăcirea ei. Deosebirea este doar cea că atunci lumea a fost forțată să plece de regim, acum este forțată să plece de împrejurări. Dar una peste alta ce știm noi despre migrație? Ce cunoaștem noi despre oamenii plecați peste hotare? Vă spun eu. Statistici. Câți bani trimite diaspora anual acasă. Câți cetățeni au plecat peste hotare. Câți s-au întors. Și așa mai departe. Ar fi păcat, nu-i așa, ca istoria să cunoască despre noi doar cifre și date statistice. Așadar, în ideea aceasta voi publica cartea „Istorii din străinătate”. Vom lăsa posterității poveștile noastre de viață trăite în străinătate, experiențele noastre, amintirile. Migrația este o pagină importantă a istoriei, care nu trebuie uitată. Și sper că această carte își va aduce aportul, pe cât va fi posibil, la conservarea trecutului și a emoțiilor noastre trăite departe de casă. Totodată, vă destăinui un secret – multe din istoriile strânse până acum nu au fost împărtășite cu nimeni. Sunt persoane care vor să rămână în anonimat și mi-au mărturisit că despre aceste întâmplări nu știe nici cel mai de încredere om al lor. Sunt povești triste, răni ascunse și nevindecate, despre care nu au dorit sau nu avut posibilitatea să vorbească cu nimeni. Probabil s-au gândit că încă nu este momentul. Sper tare mult să aduc un mic aport la vindecarea acestor suferințe. Cineva chiar mi-a spus că odată ce mi-a scris povestea lui, s-a simțit de parcă i s-a luat o piatră de pe suflet. Un fel de spovedanie, dacă pot spune așa.

— Cât material pentru carte ați adunat?

— Până acum, am adunat peste 40 de istorii, iar în total planific să colectez în jur de 100. Dacă vor fi mai multe solicitări, probabil, voi publica mai târziu o ediție revizuită și completată sau poate va apărea Volumul 2.

— Cât de deschiși sunt migranții să vorbească despre experiențele lor?

— Să știți că lumea este destul de receptivă. Vreau, pe această cale, să le mulțumesc celor care au încredere în mine și se arată nerăbdători să citească cartea. Cineva mi-a scris că este o bună ocazie să-și deschidă inima și sufletul. Voi fi onorat să-i ascult. Fiind și eu plecat peste hotare, înțeleg foarte bine prin ce a trecut fiecare, știu ce înseamnă despărțirea și singurătatea. Deși când am plecat eu, în 2010, a fost mult mai ușor, dar înaintea mea a plecat mama, iar mult înaintea mamei a plecat tata…

— Din ceea ce vi s-a povestit, ați putea alege un moment despre care să spuneți că e răvășitor?

— Toate istoriile sunt deosebite și fiecare e specială în felul său. Toate transmit o mare încărcătură emoțională. În marea lor majoritate, istoriile relatează momentul plecării, momentul despărțirii de oameni și locuri dragi. Cele mai dureroase rămân despărțirile părinților de copii. Cel mai mult m-a impresionat istoria relatată de o doamnă care a „asistat” la înmormântarea tatălui ei prin Skype. Foarte și foarte dureros mi s-a părut. Trebuie să citiți asta. Tare dureros să nu poți fi prezent la înmormântarea propriului tată. Iată că migrația a avut și așa momente.

— Din ce resurse va fi publicată cartea și când urmează să apară?

— Cartea va fi tipărită din resurse proprii. Sper să fie gata prin octombrie – noiembrie. Pentru început, cartea va fi disponibilă în format electronic, deci va putea fi procurată online, toți vor avea acces la ea indiferent de unde se vor afla. După aceea, va apărea și în librării.

— Vă mulțumim.

Fragment din cartea „Istorii din străinătate”.
„Soarta cu mine a fost mai dură. Acum 15 ani, aveam 26 de ani. Am luat bani la procente, speranța într-un viitor mai bun și am pornit. Pe 1 noiembrie, ne-am pornit în Polonia. Când ne-am urcat în autobuz, eram la fereastră și am tras perdeaua să mă uit după soțul meu, care mă petrece. Tare îmi era drag – prima mea dragoste, din care s-au născut doi băieți frumoși. În sinea mea, îmi ziceam, „de ce mă uit așa lung după el, parcă nu o să-l mai văd?”.
Așa a și fost. Pe 3 noiembrie, m-au sunat de-acasă să mă întorc, că pe soțul meu l-au înecat în iazul din sat, unde era paznic. Viața mea a fost distrusă într-o fracțiune de secundă. M-am întors înapoi, am pierdut jumătate din bani, mi-am îngropat soțul de 31 ani.
Când am văzut că sărăcia mă strângea din toate părțile, cu doi copii, soacra bolnavă, o fetiță sub tutelă și bani la procente, am hotărât să plec din nou. După 3 luni, iar am luat bani la procente – 3.700€, plus banii și procentele de la primul împrumut – s-au îngrămădit foarte mulți. Am ajuns cu bine pe 23 februarie, am găsit de muncă repede.
Pe 14 martie, am stat toată noaptea la poștă. Eram prima la rând. Am depus documentele, iar în august mi-a venit răspuns pozitiv – am primit permisul de ședere, am reușit să dau datoriile și după 4 ani, mi-am luat băieții în Italia.
Prin multe am trecut, dar copiii mi-au dat putere, acum sunt mari, au Carta di soggiorno, au o profesie, au un loc de muncă, sunt bravo. Acesta a fost visul meu pentru ei. Acum sunt independenți. Mi-am făcut datoria de părinte, iar eu am ajuns la 40 de ani și vă spun sincer am obosit, tare îmi doresc să mă întorc acasă, la căsuța mea, unde sufletul meu își găsește liniștea”.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *