Tatiana Ţîbuleac: „Singura mea tangenţă cu politica este votul”

Interviu cu Tatiana Ţîbuleac, scriitoare

— După lectura romanului tău, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, mi-am zis că mult timp nu vei mai reuşi să scrii nimic, atât de intense sunt cele scrise de tine în acest roman… Cum e în realitate? Cum e viaţa ta de după acest roman?

— Am făcut mereu distincţie între viaţa reală şi scris, deşi poate pe alocuri prima se mai strecoară în textele mele. Nu caut un cadru special pentru a scrie, doar timp fizic, cu care m-am cam certat în ultima perioadă. E drept că nu toate textele le scriu aşa cum am scris „Vara” – ca o apucată, cu o dorinţă enormă de a o termina mai repede. Cartea la care lucrez acum are o cu totul altă viaţă. Am lăsat-o de câteva ori, am revenit la ea, am scris chiar şi noaptea. Şi oricum nu e gata.

Tatiana Tîbuleac s-a născut la Anenii Noi, în familia Verei şi a lui Ion Ţîbuleac. A copilărit şi-a făcut studiile la Chişinău
Jurnalistă, prezentatoare de ştiri la PRO TV Chişinău
În prezent, domiciliată la Paris
Căsătorită, are doi copii
În ultimii ani a lansat volumul „Fabule Moderne” şi primul său roman, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Editura Cartier
La mai puţin de nouă luni de la apariţie, romanul „Vara…”, tipărit în două ediţii, s-a vândut în 4500 deexemplare, drepturile de autor fiind vândute pentru limbile franceză şi portugheză
În noiembrie, în Cartier popular, apare ediţia a III-a a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi”.

— După „Vara”, cum a evoluat relaţia cu familia ta? Cu mama? Cu copiii tăi?

— Familia mi-a fost mereu alături. Mamei i-a plăcut cartea, a fost primul om care a citit-o când aceasta a ieşit din tipar. La telefon i-am spus că îi va fi greu, că scriu o carte despre o mamă şi toţi vor crede că este despre ea. Îmi amintesc că mi-a spus „tu scrie, lumea oricum vorbeşte”. Asta e mama. Copiii sunt prea mici ca să o citească, mai ales să o înţeleagă. Totuşi trebuie să spun că după ce am scris cartea asta, încerc să îmi fac mai mult timp pentru ei. Deci, beneficii sunt şi în familia noastră…

— Ce ai învăţat tu personal din acest prim roman al tău?

— Mai multe lucruri. În scris am învăţat că nu trebuie să te intereseze nimeni, părerea nimănui, atunci când eşti în mijlocul unei poveşti. Cu cât mai multă lume va intra în lumea ta, cu atât mai încurcată va ieşi povestea. În viaţă, din reacţiile post-carte, am învăţat că cele mai mari regrete vin nu din lucrurile spuse, ci din cele nespuse. Foarte multă lume trăieşte cu povara lucrurilor nespuse.

— Până la urmă, ce ar trebui să înţeleagă cititorii din acest roman?

— Asta nu aş îndrăzni să spun nicicând. Vraja cea mai mare pentru mine este să ascult ce au înţeles ei singuri.

— Ce ai fi scris altfel, dacă erai la începutul acestui roman?

— Nu aş schimba nimic, poate aş mai adăuga un capitol în carte. Un bărbat din Cluj mi-a povestit o istorie fascinantă despre ultima săptămână petrecută cu mama sa. Cred că dacă aş fi auzit-o înainte, aş fi furat-o.

— Cărţile pot schimba lumea?

— Eu nu cred în datoria literaturii sau a scriitorilor faţă de oameni. În datorii de orice fel. Cuvântul acesta îmi pare o piatră, iar din experienţa mea ştiu că atunci când nu fac ceva din datorie, fac mereu mai bine. Cred însă că o carte bună continuă să te zgândăre chiar şi peste ani. Chiar dacă conţinutul ei îţi pare depăşit, sentimentul de bucurie pe care l-ai avut citind-o pentru prima dată rămâne.

— „Ar fi simplu şi comod să poţi freca un spate dureros prin viber. Să întinzi o farfurie cu supă caldă prin mesaj. Să tragi o fugă la farmacie printr-o scrisoare”, scrii într-un eseu, referindu-te la faptul că şi tu, la fel ca alţi tineri din R. Moldova, eşti departe de casă, de părinţi… Cum, totuşi, pot fi susţinuţi cei de acasă de către copiii şi nepoţii plecaţi?

— După fiecare cinci ani trăiţi peste hotare, viziunea migrantului asupra migraţiei se schimbă. La început mă simţeam în Franţa o simplă turistă. Apoi, cu naşterea copiilor, un pic mai mult. Acum, în cazul meu cel puţin, lucrurile s-au schimbat radical. Fiul meu a mers la şcoală şi se vede clar că preferă limba franceză oricărei alte limbi. Este un mic francez. Revenind la părinţii mei care au rămas în Moldova – cred că ei sunt fericiţi dacă sunt şi eu. La o anumită vârstă, acest lucru este chiar posibil: să trăieşti din fericirea altora. Se vede că eu sunt încă la vârsta egoismului.

— Recent, la Chişinău, a fost semnat un Acord privind reintegrarea moldovenilor reveniţi din Franţa. În ce condiţii ai fi tentată să revii?

— Deocamdată, nu m-am gândit la asta – la revenire. Şi nu cred că este vorba de condiţii. Când am plecat, nu am plecat din cauza condiţiilor şi cred că dacă aş vrea să revin mi-aş găsi un rost în orice condiţii.

— Suntem iarăşi la un început de electorală. Te-ar tenta politica? În ce condiţii ai accepta să faci politică?

— Niciodată nu m-a tentat politica, niciodată nu am vrut să fac politică. Singura mea tangenţă cu politica este votul. Şi dacă tot veni vorba, de fiecare dată a fost dezamăgitor.

— De altfel, ai simpatii politice?

— Simpatii e prea mult. Cred că eu merg mereu pe ideea răului cel mai mic. Deşi nu a fost niciodată mai mic.

— La PRO TV, ai fost implicată în mai multe campanii sociale. Peste ani, ce ştii despre vieţile eroilor reportajelor tale de la PRO TV?

— Cu unii ţin legătura pe Facebook, alţii îmi scriu uneori. Dacă aş fi în Moldova, cred că ne-am şi întâlni. Sunt foarte mândră de acea perioadă din viaţa mea.

— Acum, în R. Moldova, mai multe fundaţii cu nume de politicieni încearcă să-şi facă imagine pe seama problemelor celor săraci, pe când statul uită de ei. Cum e în Franţa, în Europa, în acest sens?

— Când ţi-am spus că nu mă interesează politica, nu am glumit… Nu doar cea din Moldova nu mă interesează.

— Ce funcţie ai accepta într-un Guvern al Diasporei?

— Niciuna.

— Scrii undeva despre lecţiile pe care ai vrea să le dezveţi… Ce lecţii ar trebui să „abandonam” noi, cei rămaşi în R. Moldova?

— Mi-e greu să vin cu sfaturi pentru moldovenii „de acasă”. Poate pentru că nu mă simt pe deplin plecată sau poate pentru că am o aversiune faţă de moldovenii plecaţi care vin cu sfaturi pentru moldovenii rămaşi. Uite acesta ar fi un sfat pentru noi toţi: să nu mai divizăm ţara în „rămaşi” şi în „plecaţi”. Moldova, ca şi orice altă ţară, este aşa cum vrei să o vezi. Când merg acasă şi mă văd cu prietenii, constat că nu este nicio diferenţă între ei şi mine, iar atunci când ei vin să mă vadă în Franţa – e la fel. Poate cuiva îi convine divizarea aceasta falsă a ţării, însă nu oamenilor simpli.

— Vorbeşti despre divizare în interiorul R. Moldova, divizare între cei plecaţi şi cei rămaşi… Dar ce crezi despre o posibilă reîntregire a României, adică despre Unire?

— Nefiind nici politician, nici om de afaceri şi neavând niciun alt interes, pot spune cu mâna pe inimă: cred în Unirea cu România. Iată un astfel de răspuns idealist.

— Dar ce înseamnă pentru tine România?

— Din ce în ce mai mult. Nu aş vrea să plictisesc cititorii ZdG cu digresiunile mele nostalgice de emigrant. Am ajuns să iubesc România în ultimii ani mai mult ca oricând. Poate (şi) pentru că o văd de departe sau poate doar pentru asta.

— Dacă tot spunem că tindem să ne integrăm în UE, cum ar trebui să ne pregătim de acest pas?

— Ar trebui să devenim mai culţi şi aici nici măcar nu încerc să fac un joc de cuvinte. Ar trebui să ne învăţăm copiii cât mai multe limbi străine, să mergem cu ei mai des la muzeu şi la teatru, să investim mai mult în vacanţe şi în jocuri cognitive, în loc de petreceri cu baloane. Vezi că totuşi nu m-am putut abţine. Asta este de fapt cea mai mare diferenţă dintre europeni şi moldoveni – cultura.

— Spune, de ce ne-ar fi mai bine în UE?

— Din nou e o chestiune de afinităţi. Vrei să fii mai aproape sau, mă rog, conectat la ceea ce îţi place. Poate nu pentru toţi e mai bine în UE. Eu mă simt bine în Europa. Dacă aş lua harta în poală şi ar trebui să aleg din nou un loc de trai, tot în Europa aş alege să trăiesc. Dar mai sunt locuri. Mai sunt Americile, Asia. Mai este şi Siberia.

— Soţul tău ce crede despre Moldova, despre viaţa de aici? Ce îi place să vadă, să facă, atunci când sunteţi în vizită la Chişinău?

— Lui îi place şi Moldova, şi România, dar îi place şi Kievul, şi Sankt Petersburgul. De fapt, călătorim destul de des şi încercăm să-i molipsim şi pe copii de umblatul nostru. La Chişinău când venim, lui îi place să vorbească mult cu tata, să mânânce colţunaşi şi să înrămeze tablouri.

— Ce îţi place ţie în Franţa?

— Că m-a primit.

— De ce literatură şi nu jurnalism?

— Am făcut comunicare mai mulţi ani, de fapt primii ani cât am stat în Franţa am lucrat în comunicare. Mi-a plăcut. Acum încerc altceva, deşi scrisul cărţilor nu este tocmai o meserie. Pas encore (încă nu, n.r.)…

— Ce poveşti le spui de obicei copiilor tăi? Născoceşti, uneori?

— Daaaa. Născocesc mereu. Le plac poveştile în întuneric, deci sunt nevoită să născocesc.

— Ce cântece le cânţi?

— De toate. Şi ruseşti, şi româneşti. Ei îmi cântă în franceză şi în engleză.

— Cum e casa în care trăiți?

— A noastră. Are grădină şi o pisică neagră cu ochi verzi. Are un loc pentru scris.

— Aici, acasă, mai rămân extrem de actuale subiecte precum violenţa în familie, asupra copiilor, discriminarea. E mult de lucru pentru jurnalişti. Cum ai realiza tu un reportaj, bunăoară, despre un tată violator sau despre o mamă ucigaşă? Cum ar trebui jurnaliştii să trateze astfel de subiecte?

— Aş spune că bunul-simţ este un ghid onest, atunci când nu există deontologie şi legi. În Moldova sunt jurnalişti foarte buni care abordează corect aceste teme, însă aceştia sunt puţini.

— Cât de răspândite sunt astfel de cazuri în Franţa?

— Cred că mult mai rare. Iar când apar, despre ele se vorbeşte mult mai mult.

— În ultimul timp, atacurile teroriste sunt tot mai imprevizibile. Se pare că cei care le comit nu sunt deloc selectivi… Parisul pare unul din locurile „îndrăgite” de ei… Ai frici? Cum încerci să te protejezi, să-ţi protejezi familia de astfel de situaţii?

— Am frici, desigur. Însă nu pot spune că umblu cu ele în sân, că mă gândesc la atacuri permanent, că nu pot dormi noaptea. E drept că la Paris posibilitatea de a muri într-un atact terorist este mai mare decât la Chişinău. În schimb, cea de a muri călcat de un şofer beat pe zebră – mai mică.

— Totuşi, despre ce e următorul roman, cel la care munceşti acum?

— Despre Chişinău, despre Botanica, despre cum şi cine am crescut.

— Cine va fi primul cititor: tot mama?

— Nu cred, mama nu citeşte pdf-uri. Însă la cartea de hârtie, da, sper să fie ea cu tata.

— Care e cea mai impresionantă amintire a ta din perioada URSS?

— Am multe, le povestesc în carte.

— Dar din perioada comunistă? Mă refer la regimul Voronin…

— În timpul regimului Voronin, lucram la PRO TV şi îmi pare că trăiam în ritm de ştiri. Uneori încep să povestesc o chestie şi în minte îmi apar tot felul de cifre, statistici, nume de miniştri şi de protestatari. Cred că a fost cea mai plină perioadă din viaţa mea, însă ca să mi-o amintesc aşa, într-un cuvânt, nu cred că pot. Poate „proteste” sau „frig”, sau „singurătate”.

— Mai scrii Fabule Moderne?

— Nu.

— Ai un jurnal?

— Tot nu, însă ieri, la telefon, tata mi-a spus din nou, a câta oară, „să-ţi faci jurnal” şi nu l-am contrazis. El îmi spune asta de la 12 ani, i-am promis că la 40 voi avea unul.

— Recunoşteai, într-un interviu, că paradisul tău este satul. Când ai fost ultima dată într-un sat din Moldova? Cum ţi se par satele noastre astăzi?

— Nu am fost de mult şi ştiu că satul pe care îl idealizez eu nu mai există. Uneori, în Franţa, găsesc câte un loc care îmi aminteşte de satul în care am crescut la bunici.

— Ce îţi place să citeşti acum?

— Citesc multă literatură română, pe care am cam neglijat-o în ultimii ani. Şi îmi pare că am descoperit o mină de aur.

— Spuneai recent că te bântuie gândul să scrii „100 cele mai frumoase istorii despre moarte”. De ce?

— Era o stare, nu cred că chiar m-aş apuca să scriu o astfel de carte. Ideea e faină, însă e nevoie de investigaţie. Ar fi culmea să inventez eu nişte poveşti şi să le public.

— Dar despre viaţă? Despre viaţă, ce ai scrie?

— Cu viaţa abia am început. Sper să mă ţină lung.

— Tatiana, îţi mulţumim.

Pentru conformitate, A. G.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Românașul

    Țâbuleac asta pe românește ar fi Ceapă, Cepeanu sau Cepescu? Ce părere are dna Țâbuleac despre limba română în constituție?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *