Interviu cu sora regizorului Viorel Mardare: „Mie îmi place aici, cu oamenii mei”

Interviu cu Angela Mardare-Titencov, jurnalistă, sora regizorului și cineastului Viorel Mardare

— În momentul în care s-a aflat că Viorel are cancer, societatea a discutat foarte mult despre calitatea sistemului medical de la noi, mai ales la etapa diagnosticării maladiilor oncologice. Putem bănui că diagnosticul nu a fost stabilit la timp din cauza unei forme atipice de cancer,  sau totuși sistemul nostru medical a avut o atitudine „atipică”?

— Când a început a se simți rău, Viorel s-a adresat la medici de foarte multe ori. Când deja suferea de febră tumorală, era evident că tratamentele nu sunt eficiente, era tratat ba de pneumonie, ba de rinichi. Dar febra tumorală trebuie înțeleasă și tratată în complex, nu ca pe o durere de gât. Un medic bun ar fi trebuit să recunoască această formă de febră, mai ales că s-a adresat de mai multe ori cu aceleași acuze. Din păcate, nu a fost să fie. Medicii noștri poate nu știu, poate sunt demotivați. El a fost și pe la oncologi și pe la alți specialiști. Ceva încercări s-au făcut, dar spuneau că nici aparataj nu este, nici altele. Cu mare greu i-au făcut o puncție și i-au luat o probă din tumora din plămân, dar nici așa nu s-a făcut lumină, ceva nu a funcționat în laboratoare. Spitalele noastre nu dispun de utilaje performante, din păcate. E greu. Sistemul nostru medical e mort. Îmi pare rău de asta.

Există medici buni, care muncesc mult, care încearcă să facă ceva. A existat o doctoră care i-a atras atenția asupra unui posibil cancer. Ea a intuit, deși era specialistă în alt domeniu. Dar trebuia ca ceilalți specialiști, de la oncologie să confirme această presupunere, și asta nu s-a făcut. Viorel a și scris o postare despre un ftiziolog, care nici măcar nu a intrat în salonul său, să-l vadă, a examinat doar hârtiile (publicată mai sus, n.r.).

Viorel Mardare s-a născut la 7 octombrie 1981 la Chișinău. A studiat jurnalismul și regia, devenind unul dintre cei mai cunoscuți scenariști și publiciști ai generației sale. A produs multe filmulețe scurte care coagulau comunități interesate să susțină anumite cauze sociale. Printre cele mai remarcate spoturi se numără  ”Go on. Fruits from Moldova”, prin care încurajează producerea și consumul de fructe moldovenești.
În 2018, a fost diagnosticat cu o formă rară de cancer, devenind el însuși o cauză, în jurul căreia s-au adunat mii de oameni, cu donații financiare și acțiuni de susținere. A decedat la 9 martie 2019, la vârsta de 37 de ani. Zilele trecute, familia lui Viorel a consemnat 40 de zile de la plecarea sa în neființă.

**************
HÂRȘ-HÂRȘ-HÂRȘ-HÂRȘ
— părea că a pătruns cineva pe schiuri în Secția Spitalului, la început de vară — hârș-hârș-hârș — erau pașii grei și obosiți ai Doctorului Habilitat înainte de finiș.
Pauză.
S-a oprit. Citea ceva de pe o ușă.
Nu era ușa care trebuie.
Hârș-hârș-hârș-hârș-stop.
Undeva scârțâi o ușă și se lăsă liniște.
Doctorul medaliat trebuia să-mi aleagă o diagnoză. Pneumonie de Asta sau Pneumonie de Cealaltă? Cancer sau Tuberculoză? Răceală sau acces de Ipohondrie?
Pacientul eu îl aștepta cuminte în patul salonului de spital. Ca pe o rază de lumină, strălucitoare asemeni Medaliei de Ceva Acolo Emerit. Special pentru dânsul (mine) venea!
În cinci minute ușa de undeva de acolo scârțâi.
Venea momentul adevărului.
Schiorul depăși în slalom câteva uși, inclusiv ușa deschisă a Pacientului eu.
Pleca momentul adevărului.
— Oprește, maestre!
— Hârș-târș-hârș.
— Prestigios Doctor, ai scris ceva în hârtiuță fără a mă vedea în ochi!
— Hârș-hârș-hârș.
— Pentru ce ți-a dat Dumnezeu fonendoscop? Pot ridica cămașa, pot respira adânc!
— Hârș-hârș-hârș.
— Suport și trei-patru zdupace pe spate, și două lovituri mai jos, la rinichi!
— Hârș-hârș-hârș.
— Pot arăta și limba, chiar!
— Hârș-hârș-hârș. Scârț. Bum!
Era o seară frumoasă de început de vară, afară.
P.S. Întrebările „care spital” și „care doctor” vor fi ignorate din respect pentru medicii de treabă din Moldova.
NOTĂ: Postare a lui Viorel Mardare despre vara anului 2018, când se simțea rău dar nu a fost diagnosticat corect
**************
.


— Dacă ar fi să învățăm o lecție din modul în care a funcționat sistemul la diagnosticare a acestui caz, care ar fi ea?

Dacă, Doamne Ferește, aveți o problemă complicată de diagnosticat, mergeți în străinătate, ca să nu pierdeți timpul care este foarte valoros la o etapă anume. Tratamentul da, poate fi făcut și aici, niște posibilități mai există. Or, noi când l-am internat aici pe Viorel, după spitalul din Austria, am adus de acolo medicamente pentru următoarele chimioterapii. Aici ne-au spus că ei de fapt au aceste medicamente. Adică au cu ce trata, dar până la administrarea medicamentelor e nevoie de diagnostic corect și de schemele adecvate de tratament.

— Ziceai la un moment dat că în sistemul moldovenesc nu există cineva care să privească în complex situația pacientului, să adune piesă cu piesă, ca într-un puzzle datele bolii și să creeze un diagnostic și o schemă unică de tratament.

— Exact. Îmi amintesc de medicul din Germania, el a fost primul care, după multe luni de încercări  prin spitalele din Chișinău, a stabilit diagnosticul concret. Înainte de a vedea rezultatele analizelor, el a văzut că Viorel are umărul stâng lăsat mai jos ca dreptul, atunci când merge. Noi vedeam asta, dar nu știam că e relevant. Dar medicul german știa că un cancer pulmonar poate provoca o așa situație. Așa că a eliminat suspiciunea de tuberculoză și a atras atenția asupra riscului unui cancer.

n clinica din Germania, Viorel a văzut lucruri care nu le-a văzut la noi: medicul a mers personal la laborator, să vadă analizele, a mers singur cu pacientul la ultra-sonograf și a făcut singur ultra-sonografie, nu a stat să aștepte o hârtie de la un imagist. El știe cum să mânuiască echipamentele medicale, știe cum să descifreze datele apărute pe ecran, știe cum să le interpreteze și să le privească în complex. În cazul lui Viorel el a examinat singur rezultatele analizelor, ale investigațiilor, a pus totul cap la cap și a stabilit diagnoza.

— Nu se cunoaște ce anume provoacă un cancer, totuși, ce crezi că l-a îmbolnăvit?

— Cancerul e o boală somatică. Stările de tristețe, de nemulțumiri, spiritul – toate pot avea efecte negative asupra sănătății.

— Ce-l întrista și îl nemulțumea mai mult?

— De multe ori îl întrebam: „De ce nu pleci din Moldova, Viorel?”. Regizori români îl invitau. Chiar acum, când era la spital, a primit un mesaj să meargă în România să facă un spot. Așa mi-a părut de rău. Aș fi vrut să plece, să se împlinească ca artist. Lucrase cu Cobâleanschi la mai multe filme, și ar fi putut pleca să mai facă proiecte împreună. El își dorea foarte mult să facă un film de lung metraj. Avea scenariul deja. E un scenariu foarte dureros. Cred că dacă îl făcea, noi am fi plâns pe toată durata filmului, dar la final am fi ieșit eliberați, ca după un Catharsis pe care l-am supraviețuit.

Totuși,  el nu a vrut niciodată să plece. „Mie îmi place aici, cu oamenii mei. Da, ei poate trag și câte o înjurătură, dar eu pe ei îi înțeleg și îi iubesc”, zicea. Îl fascina autenticitatea oamenilor, așa cum sunt ei. „Angela ai văzut ce mâini are țăranul cela?” mă întreba. Da, erau bătătorite, noduroase, dar frumoase, arătau caracter. Doar că eu le vedeam doar după ce îmi zicea el.

— Totuși, ar fi trebuit să îl deranjeze unii oameni

— Uneori, cineva îl jignea, dar el privea altfel. Odată, pe la 16 ani i-a cumpărat tata adidași noi și el s-a pornit de la Chișinău la Răzeni. Doar că într-o stație, o ceată de băieți răi l-au descălțat și i-a luat banii. A venit pe jos, desculț, de la Botanica până la Râșcani. Și a vorbit cu o oarecare indulgență:  „Lor le-au plăcut krasovcele mele”.

— Ce spunea atunci când îl întrebai de ce nu pleacă să se realizeze în altă țară?

— Mereu spunea că aceasta este ţara lui, şi că nu vede vreun motiv să plece. Iubea Moldova. Spoturile sale au îndemnat pe parcursul anilor oamenii să fie mai buni, să facă ceva pentru comunitatea lor, să iasă la vot, să își iubească țara și să o promoveze peste hotare. Spoturile lui ne făceau să râdem, să plângeam, să ne revoltam dar și să ne simțim împliniți. În spoturile lui Moldova și oamenii săi erau frumoși.

— Dacă ar fi existat fonduri suficiente pentru cinematografie, crezi că ar fi fost altfel viața lui?

— Ar fi fost frumos să existe fonduri suficiente ca să creeze filme bune, dar, totodată, nu există o garanție că atunci când omul are bani, face neapărat bine. Uneori artistul flămând scrie mai bine decât cel sătul. La modul ideal ar fi bine ca autoritățile, dacă nu pot ajuta, măcar să nu pună bețe în roate. În R. Moldova e foarte greu să faci film, iar băieții care fac câte ceva, trec prin multe provocări.

— Totuși, unele filmulețe le făcea pentru politicieni, ca spoturi de promovare. Avea vreun conflict interior legat de această muncă?

— Ceea ce știu e că el nu accepta să facă spoturi pentru cineva care i-ar fi limitat libertatea sau ar fi intervenit în scenariu. Dacă cel care plătea nu-i oferea și libertatea să creeze, nu accepta să facă acest produs.  Lui nu-i plăcea cineva să-i spună fă așa sau așa.

— Cum educă și crește o familie un artist de acest fel?

— El își păstrase până la final curiozitatea de copil. El intra în magazinele de jucării și putea petrece câteva ore acolo, el vedea forme și mecanisme care îl inspirau.

Părinții ne-au încurajat întotdeauna să facem ceea ce simțim că ne place. Poate mama îi mai zicea uneori – ieși și mai bate mingea cu băieții, nu sta atâta la calculator. „Nu acum, acum muncesc să îmi fac un nume. Cândva  numele meu va lucra pentru mine”, zicea. De mic învăța foarte multe. Îi plăcea să citească despre arte, design, fotografii şi montare. Mai târziu, le-a exersat pe toate.

— Ce calităţi a luat de la părinţi?

— De la mama a luat delicateţea şi dragostea faţă de cuvânt, dar și dragostea față de dicționare. Mama a lucrat mult timp la editură „Cartea Moldovenească”, a redactat cărți de literatură artistică, ultimii 15 ani a lucrat la Parlament, redactând deja legi. În copilărie, jocurile în familie implicau dicționarele. Pagina cutare – rândul cutare, citeam și memorizam.

Replicile din filmuleţe erau foarte atent filtrate de Viorel. Fiecare cuvânt îl trecea prin dicţionar, ca să găsească cuvântul cel mai potrivit. Tata a fost critic de artă, de la el cred că a prins dragostea de artă. Tata și cu fratele mai mare, Călin, editau cărți, iar Viorel crea coperte.

— În familie se discuta despre succesele lui Viorel?

— Viorel era extrem de modest. Dorea să vorbim despre oricine, numai nu despre el. Răspundea întotdeauna scurt. Când eram toată familia împreună și îl întrebam despre un video lansat recent, el zicea scurt „Totul a fost bine, mama, tata, voi cum?”.

Nu ne adunam prea des, toți eram ocupați, dar el mereu lucra la mai multe proiecte. Totuși, în ziua alegerilor ne vedeam neapărat. Deși trăiam toți separat, el avea viza de reședință în apartamentul părinților, mergeam la vot, apoi ne întâlneam la părinți. Mama făcea o mămăligă, o fripturică. Și Viorel aprecia dacă era și un păhăruț de vin alb.

— Ați vorbit despre cum va fi după ce va pleca?

— Nu, niciodată. Noi în general, în familie, am respectat foarte mult spațiul intim al fiecăruia. Nu l-am tachinat să ne spună lucruri pe care nu decidea el singur să le spună. Nici părinții nu depășeau acest spațiu intim al nostru.
Când s-a îmbolnăvit, parcă am fi vrut să discutăm ceva la tema asta, dar nu am vorbit. Și el înțelegea că noi înțelegem, și noi înțelegeam că el înțelege. Uneori îmi pare rău, poate trebuia să pornesc această discuție.

— Cum a acceptat realitatea de după diagnostic?

— El din start cred eu a înțeles că nu mai are mult de trăit. Atunci când, în Germania, i s-a stabilit diagnosticul dar și cât de mare e tumoarea și câte metastaze are. La ei încă nu e omologată imunoterapia și i-au propus doar chimioterapie, care i-ar fi putut prelungi viața cu câteva săptămâni. Viorel a refuzat. A spus că „mai bine să plec pe malul oceanului şi mor acolo să nu mă ştie nimeni”.

Când am aflat că în Elveţia şi Austria se practică imunoterapia, ne-am gândit noi că ar fi o şansă mai mare. Și el a acceptat. Și imunoterapia chiar a avut efect. Tumoarea lui din plămâni era mare, dar s-a redus cu o treime în perioada imunoterapiei. Doar că metastazele din ficat, din rinichi – erau foarte agresive și multe. Și era o formă atipică de cancer, care creștea repede și se lăsa greu tratată.

Cât a fost bolnav, a scris mereu. A scris, a scris și a scris. Deocamdată nu le-am citit. Nu știu unde le-a pus. Mai scria și în computer. Am lăsat 40 de zile să se așeze lucrurile, nu am răscolit apartamentul lui.

— În ultimele postări ale lui Viorel pe reţelele sociale se citea umor, optimism. Cum depăşea el totuși suferinţa fizică?

— Eu nu știu de unde lua puteri. Cred că l-au menținut mult oamenii cu spiritul lor de participare, cu mesajele de susținere. El deseori mă întreba: „Da cine-s eu pentru acești oameni? Atâția oameni au sărit să mă ajute”. Nu mai știam cum să explic, i-am zis că el e patrimoniu național. „Ei, ce-am făcut eu, doar niște filmulețe”. Potențialul lui era mare și înțelegea că trebuie să facă mult mai mult.

Noi toți am sperat că vom câștiga în această luptă vreo 4-5 ani de viață pentru el, ca să reușească să-și îndeplinească planurile de creație. Dar, în martie, când au venit rezultatele testelor genetice, și au venit în cutia lui de e-mail, atunci a înțeles cum stau lucrurile. A înțeles că de ani nu poate fi vorba. Noi totuși mai credeam că în martie vom merge la Viena să continuăm investigațiile, să mai ajustăm programul de tratament. El înțelegea că asta se va întâmpla degrabă, dar nu atât de degrabă.

Oricum, a primit cu smerenie concluzia. Niciodată n-a plâns, n-a stat supărat. Se ruga în tăcere. El atunci când a aflat diagnoza a zis doar „Asta nu-i cinstit, de ce mi se întâmplă asta?”.

A fost conștient până la urmă. În ultima noapte, începuse agonia durerilor, i s-a făcut o injecție și îi afectase cumva capacitatea de comunicare. Nu prea putea vorbi, dar îmi arăta cu degetele la buze. Credeam că vrea apă, îi dădeam apă, dar el nega. Apoi am înțeles că vrea o țigară. I-am dat o țigară. A tras cu mare nesaț trei fumuri. Apoi a pus capul pe pernă, foarte calm. Fața i se liniștise, părea un copil. Apoi a plecat.

— Există o comunitate de oameni care ar vrea să susţină în continuare „proiectul Viorel Mardari”. Cum vezi această activitate mai departe?

— E o comunitate minunată și există mai multe idei. Unii consideră că ar trebui să se colecteze fonduri în continuare pentru tratarea cancerului.   Eu cred că Viorel ar fi dorit să susținem și să finanțăm ceva care ar depista cancerele, o soluție mai durabilă, să investim în capacitatea sistemului de a depista.

Tare mi-aș dori tinerii să se unească, să facă ceva să continue. Eu am cunoscut atâta lume minunată, datorită lui Viorel. Sunt foarte diferiți, de diferite profesii, din diferite domenii și părți ale lumii, dar ei sunt atât de buni. Am primit multe mesaje în care mi se spune că Viorel i-a motivat spre bine. Mi-a plăcut chestia asta, și lui Viorel i-ar fi plăcut. El voia tare mult oamenii să vrea să viseze, să creeze, să-și dorească o țară frumoasă, să vrea să trăiască în ea.

— Cum atrăgea el tinerii în jurul proiectelor sale?

— El avea un simț al oamenilor, știa cum să atragă. El și pe blogul său scria cu un limbaj nu tocmai decent, dar el știa că asta atrage o mare categorie de tineri care se identifică cu el. Îi plăcea să atragă oamenii, dar să ofere și idei, care dau de gândit, care te fac să crești, să avansezi.

— Ce făcea de Paști?

— În fiecare noapte de Înviere, mergea la Catedrala din Chișinău. Nu lipsea. Asta era pentru el ceva special, el spunea că e foarte frumos ce se întâmplă, chiar dacă unii consideră Învierea o legendă. Zicea că îi place să urmărească fețele oamenilor veniți la Înviere, fețele senine, fără măști.

Pentru conformitate, Alina Radu

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

4 comentarii

  1. dora

    deloc diagnosticat.
    era jucător? făcea mize? cu cine a votat la două !!! săptămâni înainte de a muri? Pe cine a fumat cu trei inspirații înainte de ultima expirație!?
    dar droguri mai înainte utiliza? avea MEREU niște ochi bizar de negri, cu pupilele neordinar de dilatate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *