Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Avem nevoie de al doilea…

Avem nevoie de al doilea Nurnberg

„Internarea mea într-o casă de nebuni este o nedreptate, chiar o crimă… Este umilirea cea mai mare posibilă pentru un om inteligent, conştient de demnitatea sa de om, să fie considerat şi tratat de nebun…”

Este povestea preotului catolic Otto Canisius Farrenkopf, care a făcut caz, în spaţiul balcanic din „evul” comunist şi pe care presa occidentală îl catalogase în titluri drept „nebunul de Hristos”, pentru că asta era motivul real din care fusese izolat de lume într-un azil psihiatric. Preotul a fost declarat nebun pentru simplul motiv că nu acceptase să se „convertească” la comunism. Diagnosticarea cu „nebun”, dar, de fapt, sentinţa fără termen de perscripţie, era unul din tratatmentele sinistre, practicate de comunişti în lupta cu cei „de altă gândire” – soartă de care a avut parte cel mai mult Biserica şi slujitorii Ei. Şi nu doar Catolică. În cazul nostru, Biserica Ortodoxă a fost cea care a plătit tribut, cel mai greu tribut, sclavagismului sovietic. Otto este unul din miile sau poate sutele de mii de clerici, care au repetat aceeaşi soartă de „sănătoşi nebuni” pentru că îl puneau pe Hristos mai presus decât comunismul. Dar cîţi ne-clerici, au avut aceiaşi soartă?

Comuniştii din Rusia au pretenţii

La Chişinău, acum o săptămână, era condamnat comunismul. Oficial. În Parlament. Cele două proiecte de legi adoptate vizează crimele comunismului din perioada sovietică în R. Moldova şi interzicerea simbolicii comuniste (secera şi ciocanul) în scopuri politice. S-a întâmplat cu o întârziere de 21 de ani de la declararea Independenţei, la 3 ani de la intrarea Alianţei la guvernare şi la doi de la instituirea Comisiei Parlamentare pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist. Iniţiativa, ca şi în cazul Comisiei parlamentare, a aparţinut liberalilor, iar decizia – Alianţei de Guvernare, deşi nu toţi deputaţii din cele trei partide-afiliate au avut curajul să ia parte la vot. Au existat şi lipse „motivate”. Aşa sau altfel, decizia a fost adoptată, după cum era şi firesc – cu scandal, jocuri de culise, reproşuri şi chiar ameninţări. Pentru cei care au aşteptat timp de 21 de ani condamnarea comunismului, decizia a fost calificată drept una „istorică”, pentru cei care, tot de atâţia ani, s-au opus condamnării, aceeaşi decizie a fost tratată drept o „răfuială politică cu opoziţia”. Reproşurile au venit până şi din „patria comunismului”. Partidul Comunist din Rusia a lui Ghenadi Ziuganov a cerut, prin presă, explicaţii oficiale, calificând decizia de la Chişinău drept o „acţiune ruşinoasă”. Ca să vedeţi cât cinism: ei cu crimele, noi cu ruşinea. Şi nu e tot. Condamnarea comunismului şi excluderea simbolicii comuniste este tratată de Ziuganov (şi de alţii ca el) drept atentat „la întreaga moştenire a epocii sovietice în R. Moldova”. Vă închipuiţi, ce pierdere? Poate că, într-adevăr, Parlamentul trebuie să revină la acest subiect şi să mai adopre o decizie prin care să declare comuniştii o specie politică în dispariţie, iar în scopul protecţiei lor, să decidă crearea (cu suportul Rusiei), a unei rezervaţii naturale în una din zonele mai pitoreşti ale R. Moldova. De ce nu? Nu-i exclus să devenim una din cele mai atractive centre turistice în sud-estul Europei.

„Comunismul a fost condamnat, trăiască comuniştii”

Dacă e să vorbim, însă, la modul serios, decizia Parlamentului din 12 iulie este mai mult o semi-decizie şi aceea destul de confuză. Nu prea e clar ce-a fost până la urmă condamnat şi ce va scăpa de condamnare. De aici, probabil, şi senzaţia că decizia a fost lăsată, special, pentru ultima şedinţă a Parlamentului din sesiunea de primăvară-vară, ca până în toamnă lucrurile să se mai uite, iar semnele de întrebare să se mai tocească. Ce zice M. Lupu la reproşurile comuniştilor?: să-şi caute de treabă, că de partud şi denumirea partidului nu s-a atinc nimeni, au de schimbat secera şi ciocanul şi, în rest, sunt precum au şi fost. „Jos regele! Trăiască regele!”. Comunismul a fost condamnat, trăiască comuniştii. Da, la modul formal, PCRM nu mai sunt comuniştii de până la 1990, dar ei rămân înregimentaţi, ca şi mai înainte, sub acelaşi drapel şi cu aceleaşi idealuri: sovietice. Manifetarea lor depinde doar de caz şi împrejurări. Lagărele de concentrare, beciurile cu var şi toate câte au mai fost pot fi reanimate într-o noapte. Să ne amintim de „coridoarele morţii”. Politicul nu e Biserică. De câteva zile încearcă mai mulţi „spălători de rufe” (analişti) să le albească comuniştilor izmenele, argumentând că PCRM a condamnat stalinismul încă în 2006. Şi că nu ar mai fi nimic de condamnat. Foaie verde. A spune şi a fi ceea ce spui, nu e acelaşi lucru. Dacă au condamnat, de ce nu recunosc deportările ca crimă, foametea, becurile de execuţie, lagărele de concentrare, azilurile psihiatrice, de ce nu merg de 13 iunie sau 6 iulie să comemoreze victimele stalinismului în Scuarul Gării sau în Piaţa Marii Adunări Naţionale?. Nu au făcut-o şi nu vor face-o. Nu le dă voie trecutul. Şi în acest caz, dacă vrem să fim sinceri, cel puţin cu cei care s-au pierdut dacă nu şi cu noi, condamnarea comunismului în R. Moldova trebuie să însemne: Unu – comuniştii, fie că recunosc şi condamnă crimele comunismului sovietic, fie că sunt scoşi în afara legii. Doi: fără un proces al comunismului nu există condamnare. Avem nevoie de un al doilea Nurnberg. Şi trei: fără o Lege a Lustraţiei, decizia Parlamentului din 12 iulie nu va fi decât o „galocică” (ficţie). Şi încă ceva: la o săptămână de la decizia Parlamentului, nimeni nu a tăcut atât de mult şi atât de suspect, precum o face Biserica din Moldova. Nu fac nici o precizare, pentru că tăcerea e una generală. Ce-i asta? Solidaritate cu comuniştii sau uitare de sine?. „Cazul Otto” nu e doar pentru arhive.

Petru Grozavu
Publicitate
Publicitate