„Într-o societate sănătoasă, statul oferă mecanisme de susținere pentru oamenii vulnerabili”

Marta Iacob a plecat din R. Moldova acum 7 ani, luând viața de la capăt pe continentul american. Deși începuturile nu au fost ușoare, familia sa a reușit să se integreze acolo și, cu timpul, să contribuie la ajutorul oferit de comunitatea moldovenilor din SUA oamenilor vulnerabili de acasă, în special, prin intermediul Asociației „Touching a Life”, unde Marta Iacob este cofondatoare. ZdG a discutat cu ea despre migrație, relația cu comunitatea de moldoveni din Chicago și activitatea Asociației „Touching a Life”.

— Cum ați ajuns în SUA? Și de ce ați decis, de fapt, să plecați din R. Moldova?

— Când eram adolescentă și mă întreba cineva unde vreau să merg, eu ziceam America. Nu știu de ce spuneam asta, pentru că nu era un vis, cum au alți adolescenți. Eu eram atașată de țara din care vin și am amânat plecarea atât cât am putut. Visul meu american a început în 2013, atunci când m-am mutat cu soțul meu aici. Eram în a șaptea lună de sarcină. În R. Moldova, lucrasem conform profesiei – juristă. Soțul meu câștigase loteria Green Card. Atunci când am venit, eram ca și cum fusesem brusc ruptă de la o activitate care era parte din mine, pentru că eu discutam mult cu lumea, mergeam în instanță și așa mai departe. Ajunsă aici, am devenit automat mama care peste câteva luni trebuia să nască și care cumva a fost blocată acasă. Nici nu știam foarte bine engleza, învățasem mai mult franceza. Soțul meu a început a lucra, iar eu – să învăț engleza la colegiu. Din durerea asta a mea de stat acasă, am început să fac lucruri handmade (manuale, n.r.) – cercei, bijuterii. Spre marea mea uimire, am început să le vând. Acesta a fost primul pas prin care am putut să cunosc mai mult comunitatea de moldoveni din Chicago.

— Cum s-a dezvoltat această relație a dvs. cu moldovenii de acolo și cum a luat naștere Asociația „Touching a Life”?

— La etapa când eu venisem în SUA, nu prea era dezvoltat acest simț de comunitate, abia se forma. Cu timpul, am început să mă implic și eu în diferite activități. Din 2013 până în 2017, în fiecare an veneam în Moldova. Și de fiecare dată, adunam întâi de la prieteni și colegi donații pentru un act de caritate. Totul se datorează, de fapt, oamenilor care mă înconjoară și donatorilor. Noi am început să ajutăm și copiii bolnavi de cancer – la acel timp nu erau prea multe fundații care să facă asta. În 2017, la propunerea unui fondator al organizației noastre, am început să facem evenimente dedicate copiilor din comunitate. Acum, ne ocupăm de realizarea evenimentelor și a unor proiecte de caritate în Moldova. În 2017, am donat jucării și haine atunci când s-a remodelat o cameră de la închisoarea Rusca, după care am avut un proiect la Secția Pediatrie a Spitalului Oncologic – am donat un televizor, mașină de spălat, jucării. Apoi am avut un proiect destinat copiilor cu dizabilități. Am început să lucrăm și în domeniul reabilitării, am ajutat copiii, achitându-le ședințe de kinetoterapie și vizite la logoped. Proiectul a durat cât am avut surse și susținere. După care, în 2018, am avut și un eveniment de suflet al organizației, numit Artizana. Acesta e un eveniment anual care promovează tinerii din comunitatea de moldoveni de aici și afacerile conduse de moldoveni. În urma acestui eveniment, am putut aduna resurse cât să ajutăm o familie din Moldova timp de un an de zile. Am încercat să ajutăm și în pandemie, mai ales vârstnicii rămași fără sprijin. Moldova nu era pregătită pentru studii la distanță, când pentru multe familii un calculator acasă constituie un lux. Așa că am încercat să vedem ce putem face și în acest sens. Avem un proiect care ține de două aspecte: prima – calculatoare noi pentru licee și școli și a doua parte – să donăm calculatoare familiilor vulnerabile. La sfârșit de septembrie vom mai lansa un proiect, ca să putem ajuta familiile social-vulnerabile spre sfârșit de iarnă.

— Cum sunt moldovenii pe care ați reușit să îi cunoașteți în comunitatea de acolo?

— Majoritatea oamenilor cu care am tangență sunt foarte de treabă, înțelepți, școliți și tare cumsecade. De obicei, sunt foarte uniți și receptivi, cel puțin cei pe care eu i-am întâlnit. Este o comunitate destul de strânsă și unită, gata să se implice în diverse activități, atunci când le ceri ajutorul.

— Pentru dvs. cum a fost adaptarea în SUA?

— Dacă inițial spuneam că inima mea bate între două continente, acum, probabil datorită faptului că aici mi s-au născut copiii și soțul are o afacere, avem o casă și începem să prindem rădăcini, simt că asta e țara mea, nu mai sunt între două valuri. Dar nu zic niciodată “niciodată”. Soțul meu e un mare patriot, copiii vorbesc româna și sigur că nu putem uita de unde venim.

— În general, de când faceți caritate?

— Cred că de pe când eram elevă, dar atunci evident că era ceva mai simplu. Din 2014, de când s-a născut fetița mea, am început să donez mai mulți bani. De fapt, inițial, ne-am dorit ca organizația să aibă două ramuri – una a evenimentelor și alta – a carității, eram trei fondatori și, respectiv, am împărțit responsabilitățile de bază. Între timp, au plecat unii membri, au survenit schimbări și noi am început să comasăm evenimentele cu actele de caritate, așadar ceea ce obținem de pe urma evenimentelor donăm mai departe. Vreau să fie clar – noi nu avem salarii, nu reținem careva beneficii, fiecare își are lucrul în afară și facem asta din plăcere.

— Cum asigurați transparența acestui ONG?

— Expediez documentele de la bancă donatorilor sau folosesc diferite alte metode prin care omul poate vedea clar că banul ajunge acolo unde trebuie. La noi poți să vezi foarte simplu unde donezi banii, pentru că suntem o entitate mică.

— Dar încercați să asigurați un mecanism prin care oamenii să se dezvolte după acest ajutor pe care îl oferiți și nu să aștepte, ulterior, poate mereu alte donații?

— Unul din principiile mele e să nu donez oamenilor care consumă alcool excesiv. Atunci când mi se dau listele cu familii potențial beneficiare, încerc să înțeleg ce istorie are fiecare. Depunem efort maxim ca să aflăm povestea fiecăruia. Noi încercăm să ajutăm oamenii care depun efort și ei, la rândul lor, să lucreze, nu așteaptă doar donații. E adevărat că facem puțin, dar ceea ce facem e calitativ și ne asigurăm că ceea ce transmitem nu se vinde sau nu se dă pe băutură.

— Și, drept concluzie, cum s-a schimbat Moldova de când ați plecat?

— Îmi pare rău să spun, dar nu văd schimbări în bine, deși, totuși, sunt optimistă. Consider că o societate, ca să fie cât de cât sănătoasă, trebuie să aibă mecanisme oferite de stat ca persoanele vulnerabile să aibă susținere. Noi nu avem susținere de la stat în creșterea și dezvoltarea oamenilor. La noi, lucrurile stau cu totul altfel. Acasă, văd schimbări doar în rău. Eu sper că la noi vor veni la conducere și persoane care se vor gândi la cetățeni.

— Vă mulțumim.