Acest titlu îl anunţă ziarul Cronica Literelor şi Artelor Române, din care aflăm ce face azi tânărul şi talentatul pictor Valeriu Sandu. Pe 27 martie 2008 a participat într–o expoziţie de grup, organizată de basarabenii stabiliţi la Bucureşti cu ocazia celor 90 de ani de la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu Ţara. Vernisajul a avut loc la Muzeul Naţional de Istorie. Organizată împreună cu Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, expoziţia a reunit lucrări ale câtorva artişti originari din Basarabia şi Bucovina. Titlul «Maeştri şi ucenici» s–a dorit ca o paralelă între generaţia nouă şi cea veche de artişti. Alături de alţi expozanţi, Valeriu Sandu a fost prezent la eveniment cu mai multe lucrări. Ne–am întâlnit pe 9 iunie în Bucureşti. Pentru o zi, el a renunţat la locul unde–şi câştigă azi existenţa — Porţile Muzeului Satului. Iată ce anunţă Cronica Literelor şi Artelor Române despre Valeriu: «Autorul acuarelei de pe coperta suplimentului nostru este Valeriu Sandu, un artist din R. Moldova, îndrăgostit de privelişti şi lăcaşuri de cult din Bucureşti». Au trecut ceva ani de când a renunţat la pânză şi ulei şi a trecut la acuarelă. Pictează peisaje, frânturi de peisaje ale vechiului Bucureşti, caută frumuseţile ascunse sub praful şi negura modernizării şi, diluând culorile cu apă, încearcă să reînvie frumuseţea pietrei, a formelor arhitecturale de altădată… În timp ce Valeriu îmi arată lucrările pictate la Chişinău, cu mulţi ani în urmă, îl aud zicând: «Lucrarea a fost pictată pe când se construia hotelul Seabeco, unul dintre arhitecţii care făcea parte din echipă a procurat tabloul». Astfel Valeriu Sandu păstrează legendele lucrărilor, în contextul unor evenimente, întâmplări, ciudăţenii care i–au marcat viaţa.

Valeriu Sandu, cu ultimele lucrări, în apartamentul din Bucureşti. 2008

V.S.: «Arhitectul care mi–a cumpărat lucrarea era din Serbia. Era prin 1989. Mi–a dat o sumă frumoasă pentru acel an. Tocmai avusesem o expoziţie, prima la Galeria de artă. Sârbul a văzut expoziţia şi i–a plăcut. Pe atunci trebuia să ai expoziţii personale, măcar una, ca să fii acceptat în Uniunea Artiştilor Plastici (UAP). Atunci toţi sperau că UAP, această organizaţie care adună artiştii, le va apăra drepturile şi–i va ajuta. Dar nu–i chiar aşa. În studioul pe care–l am la Chişinău, a intrat altcineva».

— Cum ai ajuns la Bucureşti?

— Prin Finlanda, după o expoziţie de succes, organizată la Helsinki. Cea de la Bucureşti am numit–o «Caligrafii», a fost cu noroc, mi–a deschis un drum în metropolă, în Ţară şi m–am stabilit aici, unde mi–am întemeiat şi o familie. Era anul 1993, dacă compar cu ce sunt şi cum se dezvoltă destinul meu, atunci eram un om fericit.

— Ai avut şi alte expoziţii?

— Evident, atunci bucureştenii m–au descoperit şi m–au promovat: am expus la sala Atelier a Teatrului Naţional, în 1994, la Sala Teatrului Nottara, la Sediul Fundaţiei Culturale Române. Pe urmă a trebuit să lupt de unul singur: pentru cetăţenie, pentru a nu fi urmărit de poliţie şi expulzat şi pentru o bucată de pâine, aveam o familie, copil, iar în Bucureşti viaţa–i dură. Pictura nu se vinde atât de uşor, am început să fac acuarelă… Caut cele mai ademenitoare privelişti din România, lăcaşuri de cult, clădiri istorice, oameni care doresc să pozeze pentru un portret în creion sau acuarelă şi astfel mă menţin. Altădată făceam pictură metaforică, impresionism, acum am trecut la abstract, dar nu mai lucrez ca înainte. Nu am un studio, acasă, în apartamentul de două odăi, nu prea o să faci mare lucru. Vopselele de ulei, terebentina sunt dăunătoare pentru fetiţa mea, care are doar 9 anişori…

— Dar ce semnifică genericul expoziţiei «Maeştri şi ucenici»? Nu prea am înţeles cine–s maeştrii…

— Sincer să fiu, şi eu am fost confuzionat, nu prea am înţeles, dar am acceptat invitaţia. M–au trecut în clasa maeştrilor, o clasă condusă de Mihai Prepeliţă şi Nicolae Guţu, care s–au remarcat prin pânze de dimensiuni impresionante, dar nu am făcut niciodată ucenicie la ei. Ucenică poate fi Arina Zvarici, o fetiţă de 7 ani care a expus împreună cu alţi 16 artişti deja formaţi, profesionişti.

— Mai rămâi un iubitor al poeziei lui Nichita Stănescu?

— Nu doar al lui Nichita, şi Geo Bogza îmi place, şi Eminescu, şi Bacovia. Pictez uneori stările din poezie peste formele prăfuite ale micului Paris, cum era numit Bucureştiul de altădată…Un fel de a modela lumea, care trece pe lângă mine, prin mine, o lume atât de violentă, dură şi nemiloasă. Încerc să o supun, să o fac mai smerită, nu este decât o încercare, dar, uneori, am o iluzie că de aici îmi vine şi salvarea…

— Ce ai pictat ieri, că azi te–am scos din ritm, din peisajul de la Porţile Muzeului Satului?

— Dealul Viilor, care–mi aminteşte de Holercani, de viile din Basarabia…

— Succese şi mulţumesc pentru interviu.

Antonina SÂRBU

9 iunie 2008 Bucureşti