Principală  —  Ştiri  —  Social   —   Fotograful interzis la Președinție, despre…

Fotograful interzis la Președinție, despre conflictul de pe Nistru, văduvele celor căzuți și scuzele lui Dodon

constantin grigorita foto facebook com mircea zatushevschi

Fotojurnalistul Constantin Grigoriță, care a avut interdicţii repetate de a accede la conferinţe de presă ale şefului statului, și-a făcut serviciul militar pe timpul conflictului de pe Nistru.  De altfel, toate interdicțiile la conferințe au pornit după ce Grigoriţă a fost singurul jurnalist curajos care, la una dintre conferințele de presă susținute de Igor Dodon, l-a întrebat: „Cum preşedintele ţării poate să meargă să-şi ceară scuze de la cel care ne-a agresat? Au împuşcat cu tehnică grea. Cu tancuri, cu trei tancuri. Eu am fost acolo, am văzut. Nu am împuşcat eu. Cum un preşedinte poate să-şi ceară scuze de la agresor?”.  Într-un interviu acordat anterior pentru ZdG, Constantin Grigoriță a vorbit despre perioada în care își făcea serviciul militar, care a coincis cu conflictul de pe Nistru. 

— Ca să vă amintiţi de acea perioadă…
— (…)Ce-i trecut prin tine nu se uită. Şi, cum spuneam, după Colegiu, câteva luni am lucrat în gospodăria din sat. Apoi, a venit timpul serviciului militar. Serviciul militar l-am făcut în perioada conflictului de la Nistru.

— Cum a fost acea perioadă din perspectiva dvs.?
— Pentru mine a fost mai lejer, să spunem aşa, fiindcă
eram ostaş în termen şi eram şofer în unitatea militară. Doar făceam aprovizionarea pe poziţii cu cele necesare. Nu eram obligat să împuşc.

— Dar aţi ţinut arma în mână, nu?
— Arma am ţinut-o în mână doar pe câmpul de tragere, la antrenamente. Dar n-am împuşcat în oameni niciodată. Eu am tras din armă doar în pere, mere, nuci (râde).

— Totuşi, ce vă amintiţi în mod special din conflictul transnistrean?
— M-a marcat o perioadă când eram de serviciu în unitatea militară şi, timp de o săptămână, coboram din maşină doar pentru a-mi face nevoile fiziologice şi a-mi lua pachetul alimentar.

— Adică aşteptaţi militarii?
— Eram de serviciu şi nu trebuia să mă îndepărtez de maşină. Dacă dădea cineva alarma, eu trebuia să fiu pe loc. Asta era obligaţiunea mea. Plus, duceam mâncarea la cei care păzeau tehnica, depozitele de armament. Acolo, am rămas şocat când un băiat a călcat pe o mină. Am ajutat să-l scoatem. Altă dată, am dus un generator de energie pe aerodromul de antrenament de la Vadul lui Vodă, şi cum nu se permitea ziua să facem mişcări bruşte cu maşina, aceasta stătea parcată undeva acolo. Astfel, ziua mă culcam sub maşină şi îmi legam mâinile de cardanul de la maşină. Dacă cineva m-ar fi întrebat ce fac, i-aş fi spus că repar. Dar eu dormeam cu mâinile legate în sus… La un moment dat, am auzit o lovitură în maşină. Am crezut că cineva dintre băieţii de acolo a vrut să mă sperie, să mă trezească, şi nu am acordat atenţie, dar seara, când m-am urcat în maşină să vin înapoi spre Chişinău, mi-am găsit chipiul, care era agăţat sus de un cui, pe jos, găurit. Se vede că un lunetist din cealaltă parte a crezut că chipiul era un ostaş şi a împuşcat.

— Ştim că vi s-a întâmplat şi un alt accident pe atunci…

— Accidentul, practic, avea mai puţină tangenţă cu conflictul de la Nistru. Pe atunci, mulţi se retrăgeau în Ucraina… În ziua de 9 iunie 1992, dimineaţa, am primit ordin să ies în misiune, să merg până aproape de Kiev. Am răspuns că pot să mă duc, dar maşina era defectată, nu avea frâne. Mi s-a replicat în rusă: „La război, ordinul nu se discută, se execută”. M-am pornit, m-am dus în parc, ştiind că nu am frână şi de ce nu am frână, m-am apropiat de un coleg care avea o funcţie pe lângă punctul tehnic de acolo şi i-am spus că sunt trimis în misiune, cerându-i măcar un litru de lichid pentru frână. Băiatul mi-a dat, nu zic, dar, pe drum, acel lichid s-a terminat, am rămas fără frână şi, la o curbă, în satul Grigorievca, raionul Căuşeni, am intrat cu maşina în cimitir. Maşina s-a întors cu roţile în sus. Am spart un zid. În maşină eram eu, fratele persoanei evacuate de la noi şi soţia acestuia. Am supravieţuit toţi.

— Când mai treceţi prin acea regiune, vă amintiţi de toate acestea?
— Sigur, acolo mi-a rămas o parte din degetul de la o mână. Ploua în acea zi, era o ploaie torenţială…

— Aţi primit ajutor?
— A venit ajutor, mai pe urmă. Eu îmi pierdusem şi cunoştinţa… Primul lucru pe care l-am simţit, din câte îmi amintesc, e că au încercat să ridice maşina cu un excavator, şi simţeam că mă strâng de picior. Le-am spus să înceteze, că altfel îmi rup piciorul. Am aşteptat până a venit macaraua şi am ieşit. Trei ore am stat în cimitir, cu capul în jos.

— Ce vi s-a părut că s-a schimbat în R. Moldova după conflict?
— Majoritatea oamenilor cu care am discutat acolo erau înflăcăraţi  că în sfârşit ne obţinem independenţa. Mulţi erau voluntari, şi doar asta îi motiva. Cu timpul, am realizat că lupta în acel război s-a dat pentru fotolii. Cei de la Tiraspol voiau să ia singuri decizii în toate…

— De altfel, nu cu mult timp în urmă, în cadrul unei conferinţe de presă, l-aţi întrebat pe Igor Dodon cum poate un preşedinte de stat să se închine agresorului…
— Eu am văzut durerea oamenilor de acolo şi mă întreb: cum pot văduvele celor căzuţi să se împace cu gândul că cel care trebuie să ne reprezinte ţara, pentru care s-au jertfit soţii lor, îşi cere scuze şi spune că noi am fi vinovaţii? Eu văd că el e foarte evlavios, merge la biserică şi poate se conduce de zicala: „Dacă ai fost lovit pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”. Eu mă conduc după altă zicală: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu vede”. Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti pe brânci. Dodon face parte din tagma celor care aşteaptă ca cineva să le spună permanent ce să facă. Dodon nu a făcut serviciu militar, nu ştie ce-i praful de puşcă. Poate ştie ce-i praful de puşcă doar ca vânător, dar nu ştie cum e să fii rănit, să-ţi fie schingiuit sufletul. Cum trebuie să-ţi calci pe inimă ca să împuşti un om, să ridici mâna asupra semenului tău…

— Vă mai vedeţi cu camarazii?

— Mai rar şi doar cu câţiva colegi cu care eram în aceeaşi unitate militară, oamenii de pe poziţii. Ştiu doar că câţiva sunt în Italia, s-au stabilit acolo, de prin 2002-2003, când erau la putere comuniştii. Ei lucrau în forţele de ordine şi nu puteau să slujească acest regim, şi-au dat demisia din organele de drept şi au apucat calea pribegiei. Au văzut că cei care au venit la putere condamnă acţiunile întreprinse de R. Moldova în acel conflict. Băieţii care au luptat acolo nu pot trece însă peste acele amintiri. Eu nu-i văd la nicio întâlnire cu participanţii la conflict pe „Burunduci” (veveriţe, rozătoare, n.r.), cei care aveau 14-15 ani, erau copii. Ei nu se arată. Erau două detaşamente cu copii de aceştia, unii se numeau „Scorpionii”, iar ceilalţi „Burunducii”, ei duceau o luptă de partizani – treceau înot Nistrul şi mergeau în recunoaştere, erau foarte activi. Ei ştiau pentru ce luptă. Pe mulţi dintre ei i-am văzut în faţă, i-am văzut când discutau operaţiuni. Nici pe unul dintre ei însă nu l-am văzut la vreun marş de comemorare. Cu doi dintre ei am stat chiar în spital, un băiat era rănit de o schijă, iar o fetiţă avea o rană la şold.

— Erau şi fete?
— Da, în acele detaşamente erau şi fete, şi ce muncă făceau acele fete! Ademeneau cazacii în locuri retrase, iar de acolo băieţii se ocupau de dânşii, le luau armele. Ele erau un fel de momeală. Noi toţi  visam atunci să fim liberi. Indubitabil, acum unirea cu România este o soluţie, că suntem un neam. Deşi nu se mai vorbeşte despre acest lucru, trebuie să se ştie că mulţi din cei veniţi în regiunea transnistreană erau de prin Rostov şi de prin alte părţi, erau eliberaţi din puşcărie cu condiţia să vină la război.

Astăzi, 2 martie, este ziua de comemorare a eroilor căzuţi în conflictul armat de pe Nistru. În Războiul de pe Nistru au decedat 13 soldaţi, sergenţi şi ofiţeri ai Armatei Naţionale, iar numărul civililor se ridică la ordinul sutelor.