Cine a câștigat? Germanii nu se mută la Moscova

Material de pe Novaya Gazeta

Sunt în Berlin, într-un magazinaș. Nu vorbesc limba germană și întreb dacă pot trece la engleză. Puteți vorbi și în rusă, mi se răspunde.

Cine a câștigat cel mai cumplit război din istoria omenirii? Dar ce, vă vor răspunde la televizor, cuiva nu-i este clar? Steagul roșu deasupra Reichstagului, capitulare completă și necondiționată, Nürnberg, protectorat peste jumătate din Europa. Mai trebuie să demonstrăm ceva? Putem repeta, apropo.

Este adevărat, dar nu este atât de simplu. Răspunsul la întrebarea despre câștigător depinde de momentul în care o punem. De exemplu, după căderea Parisului, Hitler a crezut că războiul a fost câștigat chiar de el. Doar mai târziu și-a dat seama cât de mult a greșit. Iar pe noi, din câte îmi amintesc, ne-au învățat despre „victoria completă și definitivă a socialismului”. Unde-i acea victorie?

Și, de fapt, ce este o victorie? Capturarea capitalei inamice?

În timpul primului război din Irak, americanii nu au ocupat Bagdadul, dar au câștigat. În timpul celui de-al doilea război, l-au luat, dar, uitându-te la ceea ce se întâmplă în Irak, este dificil să răspunzi la întrebarea cine a câștigat. Și Napoleon a ajuns la Moscova.

Există o întrebare mai ușoară – cine a pierdut? În acel război a pierdut Hitler, Mussolini și alții. A pierdut ideologia, ambițiile lor nebune. Au trecut aproape 75 de ani, dar nimeni nu construiește monumente în cinstea și ideile lor marginale și criminale. Este adevărat, în Italia lucrurile nu sunt atât de simple — descendenții lui Mussolini sunt în parlament, iar turiștii cumpără busturile ducelui. Desigur, nu este la fel cum este cu Stalin în Rusia. Mussolini nici n-a fost așa un monstru, cum a fost Hitler. Și, totuși, naziștii și fasciștii au pierdut.

Hitler nici nu a putut câștiga, s-ar fi menținut mai mult timp și ar fi distrus și mai multă lume. Victoria lui a fost imposibilă pur și simplu pentru că obiectivele sale erau inaccesibile. Dacă nu ar fi fost cruzimea Tratatului de la Versailles, dacă liderii Franței și a Marii Britanii n-ar fi fost atât de limitați și dacă Stalin nu ar fi admis unirea comuniștilor cu social-democrații, Hitler n-ar fi venit la putere, iar războiul ar fi putut fi evitat, în ciuda agresivității URSS. Dar după ce a câștigat Germania, Hitler a început să ceară nu doar denunțarea Tratatului de la Versailles, ci întreaga lume, iar concesiile și compromisurile au devenit imposibile. Și ultima încercare de la Munchen a eșuat.

Pentru ce a fost acel război? Desigur, pentru alungarea invadatorilor, pentru distrugerea celor care au adus oamenilor atâta durere, pentru a-i opri pe susținătorii lor de a repeta ceva similar. Și în această dorință, Uniunea Sovietică și țările coaliției antihitleristă au fost împreună. Dar războiul a mers și pentru libertate, pentru celebrarea principiilor care au fost formulate atât în Evanghelie, cât și în Marea Cartă a Libertăților și în Declarația de Independență. Și împotriva celor care au vrut ca toată omenirea să meargă în linie. Și aici țara noastră era de cealaltă parte.

Nu e de mirare că la începutul celui de-al doilea război mondial nu am fost adversarii lui Hitler.

Un alt război, războiul pentru libertate, nu s-a terminat, iar coalițiile s-au regrupat. Germania și Japonia sunt acum împreună cu foștii dușmani, cu care au făcut pace veșnică. Și nu pentru că așa au vrut guvernele, ci pentru că așa au decis oamenii. Germanii și japonezii nu mai cred în delirul în care mulți dintre ei, din păcate, au crezut atunci. Și nu pentru că acum îi iubesc pe americani sau francezi. Nimeni, în general, nu iubește pe nimeni. Și cum îi poți iubi, în general, pe americani sau altcineva? Ei sunt diferiți. Nu-i plac, desigur, dar nu doresc să trăiască în conformitate cu unele idei paranoice, și vor să trăiască ca toată lumea, normal. În acest lucru constă victoria coaliției antihitleriste, nu doar în actele de capitulare și bazele militare de pe teritoriul foștilor dușmani.

Noi suntem doar pentru valorile tradiționale, pentru o cale specială, pentru ca să fie un lider și noi în jurul lui și împotriva tuturor.

Noi vrem să mergem în linie, toți în pas cadențat! Și iată că suntem singuri. Dacă, Doamne ferește, războiul rece va trece în unul adevărat, și acest lucru nu poate fi exclus, atunci nimeni nu ni se va alătura. Da, victoria a fost a noastră, steagul nostru a fost instalat deasupra Berlinului învins. Dar apoi? Probabil, n-am pierdut, dar nici n-am câștigat.

Nu suntem atractivi. Învingând cu pierderi teribile în acele bătălii, n-am reușit să păstrăm succesul geopolitic și foștii noștri vasali sunt acum în NATO, și am pierdut capitalul moral, nu am devenit un model pentru alții. Nimeni nu vrea să trăiască ca noi, nimeni nu vrea să ne imite, cu excepția, uneori, în anti-americanism. Foștii frați mai mici trec la litere latine, pe străzile cândva cucerite, chiar și fără ostilitate față de noi, ni se vorbește limba engleză și nu rusa, deși ne-au învățat limba decenii la rând. Dar și numărul vorbitorilor de limba rusă în întreaga lume este în continuă scădere. Nu ne rămâne decât să fim mândri de pierderile monstruoase, să hrănim tot felul de Marine Le Pen, să ne agățăm de rămășițele Yaltei, să organizăm decenii la rând tot felul de parade și să ne petrecem timpul amintindu-ne de fosta măreție.

Dar propaganda nu funcționează. Da, oamenii de când e lumea, și nu numai la noi, ci peste tot, cred cu ușurință în povești primitive despre război, „despre rechinii recunoscători, despre barăcile curate și despre taberele minunate pentru bolnavii de holeră”. Concetățenii noștri scriu de bună voie sloganuri stupide pe mașinile lor germane și chiar îmbracă copiii în uniforme kakii. Și anume ei pleacă să locuiască în Berlin, în acel oraș, pe care strămoșii lor l-au cucerit în lupte. Și în Berlinul de astăzi se aude vorbă rusească, vorba oamenilor care au plecat într-o țară învinsă pentru o viață mai bună. Germanii nu se mută la Moscova.

Deci, cine a câștigat și cine a pierdut?

Leonid Gozman, Novaya gazeta

Foto: videoblocks.com