Clovnul de la Oncologie: „Noi nu lecuim cu medicamente, ci prin terapia râsului”

Veaceslav Iacovlev este unul dintre cei mai cunoscuți clovni din R. Moldova. A cutreierat lumea în lung și-n lat, făcându-i pe copii și maturi deopotrivă să râdă până la epuizare. În 2016, a fost diagnosticat cu limfom la măduva spinării. Cât urma tratamentul, avea grijă să viziteze copiii de la Spitalul Oncologic din Chișinău. Așa, furându-și unii altora zâmbete, învățau să se agațe de viață. 

Despre diagnoză, Veaceslav a aflat când începuse să adune actele necesare în legătură cu un contract la un circ din China, pentru o perioadă de un an. Trebuia să treacă testarea medicală. Atunci, vestea a căzut ca un trăsnet.

Primele semne

Veaceslav era atras de lumea artei încă de mic. Primele amintiri ale sale sunt cele de la vârsta de cinci ani. Atunci, într-o seară târzie, s-a ițit printre gratiile pătucului său și l-a văzut pentru prima dată, într-un film, pe Charlie Chaplin. A râs cu atâta poftă, încât părinții s-au speriat o clipă. Nu își mai amintește dacă i-au spus să fie mai liniștit sau au închis televizorul, dar știe că a râs mult. Și că, probabil, de acolo a pornit totul. „Înainte auzeam că pentru a deveni un clovn bun, trebuie să te naști așa. Poate că e adevărat”, reflectă acum.

S-a născut la Chișinău, în maternitatea de pe strada care acum poartă numele lui Grigore Vieru. Vine dintr-o familie de muncitori, care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu arta. Tatăl muncea la uzină. Acolo a lucrat mai apoi Veaceslav, timp de 8 ani. Între timp, își cultiva pasiunea pentru dansuri. Din `79, a fost mereu în repetiții, concerte, spectacole. A făcut parte din Ansamblul „Mărțișor”, după care, în 1989, a format un teatru de dans, unde erau puse în scenă diverse miniaturi coregrafice, pe care și acum le-ar putea repeta. „Mi s-au întipărit în minte. Nu degeaba se spune că foști dansatori nu există”, zice Veaceslav.

Părinții nu s-au opus niciodată lucrurilor care îl interesau. Dimpotrivă, putea să danseze, să facă înot, să se ocupe de orice îi aprindea curiozitatea. Dansurile i-au plăcut mult și, într-un timp, conducătorul ansamblului pe care îl frecventa, îl întrebase dacă nu ar vrea să danseze în „Joc”. Evident, își dorea să facă parte din acel ansamblu, a și mers la un casting, unde era prezent Vladimir Curbet, care i-a spus să vină la repetiții. La acea vreme, dansatorii înalți nu prea aveau șanse să fie remarcați, iar Veaceslav avea 1.93 m. „Băieții mi-au spus că voi participa la un dans, două maxim, prin spate. De ieșit din țară nu putea fi vorba, dar pe atunci, pentru un dansator era un vis să iasă în afară. Așa că nu m-am mai dus. Cred că e bine că nu am făcut-o. Am trecut altă școală. Și până azi sunt pe scenă”, surâde el.

Cea mai vie impresie despre ce înseamnă o poveste

Prima deplasare în străinătate a lui Veaceslav avea loc în 1997. Pleca să muncească la un parc de distracții în Coreea de Sud. Nimerise acolo datorită faptului că dansa step. Intrarea în parc, la vârsta de 32 de ani, a fost cea mai vie impresie a sa despre ce înseamnă o poveste.

Cu trei ani mai târziu, artistul Victor Tanmoșan crea un teatru de dans. Din acesta făceau parte Veaceslav și doi prieteni de-ai săi. Primele repetiții se petreceau într-o sală de la Teatrul „Ginta Latină”. Au început de la lucruri simple – un program de divertisment pentru o navă de pasageri. În total, pe corabie se dădeau 6-7 show-uri, dintre care o clounadă. O tură pe navă continua din martie până în noiembrie, iar vasul trecea prin 42 de țări, de la nordul Islandei până în Israel. Astfel, Veaceslav muncea, primea bani și, mai ales, vedea lumea. Consideră că acesta a fost un mare cadou pentru el și prietenii săi.

Tot în zilele când aveau deplasări, odată, cei trei au zărit într-o vitrină din Sankt-Petersburg o casetă VHS cu un spectacol al unei trupe rusești de clovni. Au cumpărat-o și s-au așezat să privească. Profesorul lui Veaceslav era printre ei și când a văzut cu ce ochi se uită la ecran, i-a zis: „Slava, ocupă-te de asta. Dansurile sunt dansuri, mult nu ai să dansezi. Dar de clovnerie poți să te ocupi și până la 100”. I-a urmat sfatul și i-a perpetuat învățăturile.

După ce au revenit din turneu, au continuat să facă repetiții, au început să se ocupe mult mai serios de clovnerie și lucrurile s-au pus pe roate. Tot așa, într-o zi, Veaceslav a ajuns la ușa secției Pediatrie a Spitalului Oncologic din Chișinău.

Clovni de spital

Prima dată au fost invitați acolo de către o asociație obștească. Era 1 iunie și, pe lângă show, ei trebuiau să înmâneze cadouri copiilor. Ulterior, vizitele lor în secție au devenit o obișnuință.

Atunci când, uneori, oamenii îl mai întreabă pe Veaceslav dacă nu îi este greu la vederea copiilor de acolo, cu ochii lor triști, cu perfuzii pe mâini, el le spune că a învățat să reziste, din momentul în care a înțeles că acei copii au nevoie de bucurii, de puterea terapeutică a râsului. 

Veaceslav povestește că, înainte de a se fi tratat și el de limfom la maduva spinării, încerca să creeze astfel spectacolele pentru copii, încât ei să râdă, în primul rând. Mai apoi, și-a dat seama că nu asta era sarcina principală. A învățat să nu meargă la ei cu bună dispoziție, ci cu dorința de a-i întoarce în copilărie, pe cât e posibil.

„Pe copil trebuie, în mod special, să îl distragi de la spital, de la acei patru pereți. Sunt copii care stau câte un an, sunt copii care stau și mai mult acolo. Noi trebuie de acolo să îi întoarcem înapoi în copilărie, măcar pe o oră sau 15 minute. Ei simt asta, ei îmbibă asta și își amintesc cum au fost înainte de spital. Asta și este lecuirea. De asta ne numim „doctori clovni”. Noi nu lecuim cu medicamente, ci prin terapia râsului, așa ar fi de spus”, explică bărbatul. 

Între timp, a mai priceput că dincolo de fragilitatea râsetelor, ceea ce contează, mai ales, este faptul că e prezent acolo și că oricând are la mână improvizația, că poate să se joace cu copiii de acolo, că se pot lua la întreceri cu mașinuțele, că pot șterge împreună ferestre invizibile, că pot cânta la instrumente, face bule de săpun și atâtea alte lucruri care le vin în cap împreună, copii și clovni laolaltă. 

„Copilul întinde mâna și el mă salvează pe mine”

Tot acolo, Veaceslav a mai înțeles că fiecare salon și fiecare copil au propria tonalitate, propria notă și trebuie să știe a prinde acele melodii, astfel încât copiii să aibă încredere în el și în colegii săi. Și asta, inclusiv pentru că ei participă și atunci când copiilor de la Oncologie li se fac proceduri dureroase, în încercarea de a le sustrage atenția de la acestea.

„Dacă pentru asistentă e mai greu să găsească vâna pentru perfuzie, noi intrăm și rugăm  –  „Dați și mie o picurătoare, că nu mai pot, cad jos, și ne întindem, le zicem să ne țină de mână”. Și copilul întinde mâna și de-acum el mă salvează pe mine. Pac! și sora medicală a pus acul și totul a trecut. Fără durere”, relevă Iacovlev. 

De asemenea, pe lângă copii, clovnii lucrează și cu părinții, pentru a-i scoate din stările care îi copleșesc în acel spațiu. 

„Părinții sunt niște luptători. Pentru ei e foarte dureros emoțional să treacă prin asta. Lucrăm și cu ei. Cântăm cu ei. Dansăm cu ei. Odată, pe coridor, am început o discotecă cu ei… Copiii, luați de val, râdeau și ei: „O, mama dansează”, spuneau. Și ei erau în halate, din acestea obișnuite, pentru că practic locuiesc acolo împreună cu copiii lor…”, completează Veaceslav. 

Din primăvara acestui an însă, altcineva decât personalul medical nu mai are voie să intre în acele secții. Ultima dată, Veaceslav și colegii săi au trecut pe acolo cu mai bine de câteva luni în urmă. Au venit aproximativ 50 de artiști de circ, care, în curtea spitalului, au dat un spectacol pentru copii. Fețele lor și ale părinților au apărut, rând pe rând, la ferestrele spitalului. 

În mod obișnuit, Veaceslav mergea în acea secție o dată pe săptămână, cu diverse spectacole încă din 2005, iar în mod mai activ – din 2010. Acum, se gândește să încerce niște evoluții online, ca să nu îi lase singuri pe copiii și părinții de la Oncologie, în aceste zile complicate.

Și mai are un vis: Atunci când i se va permite să meargă fizic acolo, la spital, să deschidă ușa, iar toți medicii să joace pe planșete. El ar întreba: „Dar copiii?” Și medicii ar spune: „Nu mai e niciunul. S-au însănătoșit și au plecat toți”. 

„În primul rând, să oferi, nu să primești”

Veaceslav știe din proprie experiență ce simt copiii diagnosticați cu cancer. Însă nu e sigur că ar putea explica suficient de clar. Enumeră că asta e atunci când nu vrei nici să mănânci, nici să vezi pe cineva, nici nu vrei să te ocupi de ceva.

Pentru el, a început în 2016, când se pregătea de o deplasare și a trecut testarea medicală. După ce au aflat de limfom, soția i-a spus: „Slava, noi plecăm de aici”. Și s-au dus în Germania, unde și a urmat chimioterapia. Mergea într-acolo o dată pe lună, ca să facă tratament, iar când revenea acasă, o lua de la capăt cu munca și, totodată, mai trecea să vadă copiii de la spital. Altfel, crede că nu ar fi reușit să reziste. Mărturisește că anume așa reușea să se țină la suprafață. „În primul rând, să oferi, nu să primești. Eu am primit mult și mi-am zis că trebuie să ajut, la rândul meu”, cugetă el azi. 

Își amintește că de la început și-a pus în gând să se facă bine – pentru că trebuie „de trăit și de bucurat”, dar mai ales că are doi copii, dintre care cel mic e de doar 6 ani. Mezinul, printre altele, e și primul spectator al numerelor sale de magie. 

Astfel, până la urmă, tratamentul a reușit, iar cu timpul Veaceslav s-a reîntors la activitățile sale cotidiene.

Când toată tristețea și epuizarea dispar 

Apoi au apărut alte idei de proiecte. Își dorește mult, atunci când pandemia se va termina, să poată merge prin toată Moldova, ca să îi facă pe oameni să râdă. Ar intra în fiecare școală unde nu a pășit vreodată picior de artist și le-ar reaminti copiilor și maturilor să râdă, „fiindcă lumea de la noi a uitat cum se râde”. Ar numi proiectul „Un spectacol de râs și de plâns”.

Cât despre tristețea ascunsă clovnilor, Veaceslav comentează că ei, de fapt, au două inimi – una care le aparține și alta – pe care o oferă spectatorilor. 

„Tristețea, pentru mine, nu e atunci când sunt amărât, ci atunci când construiesc aceste fire și combinații de mișcări, mimici. Când mă pregătesc pentru un eveniment, mie îmi ia 2-3 zile numai să mă adun cu gândurile. Înainte de a intra în sală, numai jumătate de oră mă uit la vizitatori sau spectatori. Nu aș spune că asta e o tristețe care ține de dispoziție, e o tristețe de felul celei când muncești și ești tăcut. 

Dar eu și așa sunt tăcut, inclusiv în familie, în afară de momentele când sunt cu copilul, pentru că pe el măcar până la șapte ani trebuie să îl distrezi în așa fel încât el să se simtă copil. Lucrez mult cu copiii și știu despre ce este vorba. Atunci când vin acasă obosit, stors de emoții și epuizat de energie, dar văd ochii copilului meu, toată oboseala, tristețea și epuizarea dispar”, conchide Veaceslav. 

Pandemia l-a lăsat și pe el, ca pe atâția alți artiști, fără spectatori, și invers. Așa că s-a văzut nevoit să aleagă calea migrației și să înceapă a lucra în cu totul alt domeniu. De curând, Veaceslav a devenit bunic. 

Foto: Arhiva personală