Caricatura nord-coreenilor, asemeni roboților staliniști
Fotograful David Guttenfelder scrie într-un editorial scurt de la începutul unui articol publicat în National Geographic, că mulți oameni văd Coreea de Nord ca pe o fațadă de carton, în care totul e înscenat și nimic nu e real. „Atunci când am început să-i fotografiez pe nord-coreeni, am ajuns să-i văd ca pe niște oameni obișnuiți, nu doar ca pe niște actori pe o scenă geopolitică”, mărturisește fotograful. Sarcina pe care și-a propus-o a fost să dezvăluie viața adevărata în această „societate închisă”.
Potrivit lui Tim Sullivan, autorul articolului „Coreea de Nord”, pe străzile acestei regiuni răsună cântece de laudă pentru Kim Jong Un, tânărul pe care nord-coreenii îl numesc „Conducătorul Suprem”. Jurnalistul susțâine că atunci când a ajuns în Coreea de Nord și a încercat să întrebe pe niște călugări despre libertatea de credință, șia- dat seama că „dacă i-aș fi întrebat și unul dintre călugări ar fi făcut doar o aluzie la vreo nemulțumire față de regim, atunci acesta ar fi ajuns la închisoare, dispărut într-un gulag secret în care, conform mactiviștilor pentru drepturile omului, sunt deținuți între 150 000 și 200 000 de oameni”, scrie jurnalistul. Cercetătorii spun că aici cele șase deceniii de dictatură a unei singure familii au zdrobit complet religia organizată. Tim Sullivan susține că și-a dat seama că însoțitorii, care nu-i scăpau nici pentru o clipă din ochi, nu le prezintă disidenți jurnaliștilor – „Ryongthong era un templu al falsului totalitar, un decor de film ale cărui trepte pe piatră și uși de lemn bogat ornate erau aproape noi. Călugării erau actori într-un spectacol de teatru despre libertatea religioasă în Coreea de Nord, iar noi eram publicul…”, spune el.
Potrivit reporterului, Coreea de Nord e o țară în care realitatea de zi cu zi este ascunsă după fațade construite și în care vizitatorii nu văd decât câteva drumuri perfect pavate și câteva monumente ridicate în onoarea familiei – tatăl, fiul și acum nepotul – care controlează viața nord-coreenilor de 65 de ani. Deși jurnalistul are permisiunea de a vizita frecvent Coreea de Nord, totuși el spune că ei reușesc să vadă doar ceea ce le permit însoțitorii și „atotputernicele agenții guvernamentale, care tronează tăcute deasupra lor”.
Bucuroși au fost jurnaliștii atunci când șoferul a greșit traseul prestabilit de însoțitori și a virat fără să-și dea seama de pe o stradă perfect întreținută din Phenian pe un drum îngust și prăfos, plin de gropi și mărginit de clădiri neluminate. „Trebuie să mergi în afara țării ca să-i găsești pe singurii nord-coreeni care pot vorbi liber despre realitățile vieții în totalitarism: cei care au plecat.
Refugiații descriu un sistem bazat pe ideologie: dacă un individ e condamnat pentru o abatere politică, trei generații din familia sa pot fi aruncate în închisoare”, explică Sullivan.
ONU estimează că o treime dintre copiii nord-coreeni suferă de malnutriție cronică. „Conducerea Coreei de Nord lucrează neobosit, ca să prezinte o perspectivă în care școlile sunt pline de copii fericiți și bine hrăniți, magazinele sunt pline de mărfuri, iar loialitatea față de familia Kim e universală. Oameniii știu cum să le vorbească reporterilor în hiperbole suprarealiste, mecanice, care înalță laude conducătorilor”, descrie autorul.
Pe lângă tot spectacolul nord-coreean, jurnaliștii au mai observat că oamenii încearcă să se acomodeze cu ceea ce au. Astfel, dacă treci noaptea pe străzile Phenian-ului, unde electricitatea se întrerupe adesea pe neașteptate, găsești zeci de oameni care stau sub luminile stradale din centru, aplecați peste ziare și teme pentru acasă.
