Ciorap v. Moldova la CEDO

Compensaţia acordată de o instanţă naţională pentru condiţii inumane de detenţie şi asistenţă medicală neadecvată s-a considerat a fi neproporţională
La 20 iulie 2010, CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza Ciorap v. Moldova (cererea nr. 35208/06), prin care a recunoscut violarea art. 3 din Convenţia Europeană cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale (în continuare „Convenţia”).
Circumstanţele cauzei, astfel cum au fost constatate de CEDO, spun că reclamantul, cetăţean al R.Moldova, în octombrie 2000, a fost reţinut de  colaboratorii de poliţie fiind suspectat de comiterea infracţiunii de sustragere prin escrocherie în proporţii deosebit de mari. Reclamantul a fost reţinut în perioada de reabilitare post-operaţională după 12 zile de la o intervenţie chirurgicală.
Reclamantul a pretins că, în ziua reţinerii, a fost supus torturii în comisariatul de poliţie şi după aceasta plasat în detenţie în condiţii inumane,  necorespunzătoare stării sale de sănătate.
În noiembrie 2000, reclamantul a fost transferat în alt loc de detenţie şi plasat în condiţii de detenţie, care s-au recunoscut a fi necorespunzătoare standardelor impuse de art. 3 din Convenţie.
În acelaşi timp, reclamantul s-a plîns procuraturii cu privire la pretinse rele tratamente şi tortură la care, după cum susţine el, a fost supus la momentul reţinerii şi după aceasta. Plîngerile reclamantului cu privire la pretinse rele tratamente au fost respinse de procuratură, iar contestaţiile reclamantului asupra ordonanţei de refuz în începerea urmăriri penale nu au fost admise nici de judecătorul de instrucţie, nici de Curtea Supremă de Justiţie (octombrie, noiembrie 2006).
Ciorap a iniţiat şi o acţiune civilă împotriva procuraturii şi autorităţilor care l-au deţinut în condiţii de detenţie inumane şi nu au asigurat asistenţă medicală necesare stării şi condiţiei sale de sănătate. Finalmente, prin hotărîrea CSJ din noiembrie 2007, care s-a referit direct la aplicabilitatea Convenţiei în dreptul inter, contestaţiile reclamantului cu privire la condiţiile de detenţie şi asistenţa medicală inadecvată s-au recunoscut a fi fondate şi în final admise. Prin decizia sa CSJ a dispus compensaţii în favoarea reclamantului pentru cauzarea prejudiciului material (210 lei) şi moral (10 000 lei).
Reclamantul a înaintat la CEDO multiple plîngeri şi a invocat mai multe capete de pretinse violări, cum ar fi pretinsa extragere a declaraţiilor autodenunţătoare cu aplicarea relelor tratamente şi condamnarea lui în baza unor asemenea probe ilicite; pretinsa  violare a dreptului la libertate şi siguranţă prin arestarea şi reţinerea arbitrară; pretinsa violare a dreptului la libertatea de exprimare şi violarea art. 17 din Convenţie prin declaraţii ponegritoare a oficialilor.
Curtea a considerat nesubstanţiate şi, respectiv, nefondate unele plîngeri. Unele dintre cereri s-au constatat a fi depuse cu depăşirea termenului de depunere a cererii la Curte, prin urmare respinse ca inadmisibile.
Totuşi, Curtea a procedat la examinarea în fond a cererilor cu privire la pretinse rele tratamente, condiţii de detenţie în Comisariatul Hînceşti, unde iniţial s-a deţinut reclamantul, precum şi a apreciat asistenţa medicală acordată acestui în perioada detenţiei respective. S-a apreciat doar fapte pînă la perioada de detenţie deja examinată prin hotărîrea  Ciorap v. Moldova, nr. 12066/02, din 19 iunie 2007.
Astfel, Guvernul a invocat în prezenta cauză precum că reclamantului i s-a remediat pretenţiile cu privire la pretinsa violare a art. 3 din Convenţie la nivel naţional, şi anume prin decizia CSJ din noiembrie 2007. De asemenea, Guvernul a prezentat dovezi cu privire la asistenţa medicală acordată reclamantului.
Curtea Europeană a căzut de acord şi a salutat faptul că la nivel naţional instanţele de judecată au recunoscut pretinsa violare a art. 3 din Convenţie, în special vizavi de asigurarea unor condiţii de detenţie inadecvate şi lipsa asistenţei medicale la momentul reţinerii şi imediat după aceasta. Totuşi, CEDO a reiterat că, în principiu o decizie sau hotărîre judecătorească favorabilă reclamantului nu poate servi întru-totul temei de a considera pretinsa violare remediată. Este necesară nu numai o constatare a unei violări, prin prisma şi cu aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii Europene, dar şi o compensaţie adecvată este cerută să fi acordată reclamantului. În cazul în care valoarea acestei compensaţii este vădit disproporţionată cu valoarea acordată de Curte în cauze similare, în particular în speţele versus Moldova, atunci CEDO poate reveni asupra circumstanţelor cauzei şi le va reexamina întru a verifica corespunderea sumelor de satisfacţie echitabilă acordată cu gradul de violare a dreptului.
Revenind la circumstanţele prezentei speţe, CEDO a   specificat că plîngerile reclamantului cu privire la rele tratamente în momentul şi după reţinerea acestuia, aparent, nu sunt susţinute de probe obiective, iar Guvernul a prezentat o explicaţie plauzibilă că leziunile corporale depistate asupra reclamantului nu pot fi imputate autorităţilor. Totodată, CEDO a luat în considerare argumentul Guvernului precum că nu se exclude automutilarea din partea reclamantului, prin urmare toate dovezile prezentate CEDO de părţi (Guvernul şi reclamantul) nu a creat un dubiu rezonabil precum că reclamantul ar fi fost supus relelor tratamente sau torturii la momentul reţinerii.
Cât priveşte condiţiile de detenţie şi asistenţa medicală a reclamantului, după reţinerea acestuia, Curtea a reiterat precum că statul are o obligaţie de asigurare a unor condiţii de detenţie şi asistenţei medicale persoanelor deţinute corespunzător stării lor de sănătate. În particular, în prezenta cauză Curtea a notat că pretinse violări ale Convenţiei sub aspectul condiţiilor de detenţie şi asistenţei medicale necorespunzătoare în Comisariatul de poliţie Hînceşti au fost recunoscute de o instanţă judecătorească naţională, şi prin urmare nici CEDO nu poate adopta o altă soluţie. Deşi instanţa naţională a aplicat direct prevederile Convenţiei şi a interpretat circumstanţele speţei prin prisma jurisprudenţei CEDO, ultima nu a căzut de acord cu valoarea compensaţiilor şi le-a considerat disproporţionate. Prin urmare a considerat că în prezenta cauză persistă violarea dreptului garantat de  art. 3 din Convenţie.
În conformitate cu prevederile art. 41 din Convenţie, având în vedere circumstanţele din speţă, Curtea a decis să acorde reclamantului suma de 4000 Euro cu titlu de compensare a prejudiciului moral, şi 800 Euro pentru compensarea costurilor şi cheltuielilor judiciare.
Hotărîrea va devine definitivă în termen de trei luni de zile de la data adoptării în condiţiile  art. 44 alin.2 (b) din Convenţie.