Principală  —  Ediţia PRINT  —  Ştiri vechi   —   "Când Armata Roşie a pus…

„Când Armata Roşie a pus piciorul pe pâmântul românesc”

Îndată ce a pus piciorul pe pământul românesc, Armata Roşie s-a comportat în teritoriul invadat de ea ca pe un teatru de acţiuni militare inamic. Încă din 29/30 iunie 1940 sovieticii au deschis focul asupra militarilor români, i-au dezarmat şi i-au luat prizonieri, capturând armamentul (unii ofiţeri nu au suportat umilinţele la care au fost supuşi şi s-au sinucis înainte de a se preda), scrie Revista Art-Emis.

În înaintarea lor, sovieticii au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu făcea parte din Basarabia sau Bucovina). În prezent, după atâta timp, s-au emis fel de fel de ipoteze care să justifice, de parcă ar fi posibil aşa ceva, comportamentul pe care l-au avut alături de Armata Roşie, unii locuitori din Basarabia (în special evreii), în momentul retragerii autorităţilor şi a Armatei române. S-a mers până la a se afirma, că agresiunea evreiască din timpul retragerii nu ar fi existat, că ea ar fi doar o invenţie a Serviciului Secret de Informaţii şi a propagandei antisemite româneşti. Arhivele însă, atât cele româneşti cât şi cele din Rusia, prezintă o altă realitate. Atrocităţile au existat, şi nu au fost absolut deloc inventate. O demonstrează numărul mare de victime din rândul populaţiei româneşti, documentele vremii, precum şi unele mărturii ale martorilor oculari. Un astfel de exemplu este cartea lui Ştefan Ciubotaru, intitulată „Caleidoscop botoşănean”, care a participat direct la acele evenimente. Acesta a emis ipoteza că „primul ofiţer român căzut la datorie chiar în preliminariile participării armatei române în al doilea război mondial, ar fi căpitanul Ioan Boroş din Regimentul 16 artilerie.”[1] Autorul cărţii mai menţionează, că în aceeaşi zi, au mai căzut la datorie: sublocotenentul (r) Alexandru Dragomir, căpitanul Georgescu (comandantul Cercului de recrutare Soroca) şi un ofiţer de grăniceri (arestat de ruşi la Ştefăneşti şi torturat până la deces pentru a divulga secrete militare). Din Bucovina de Nord informaţiile nu sunt la fel de complete, dar nu avem de ce să credem că lucrurile ar fi stat altfel. Potrivit situaţiei întocmite la 8 iulie 1940 de către Secţia I a Marelui Stat Major şi a statisticilor existente în Arhivele ruseşti, în perioada iunie – iulie 1940, s-ar fi înregistrat pe timpul retragerii următoarele pierderi umane:

– Armata a 3 – a română (2 ofiţeri morţi, 51 ofiţeri şi 43 de subofiţeri dispăruţi, la care se adaugă 12.708 trupă).

– Armata a 4 – a română (4 ofiţeri morţi, 1 subofiţer şi 2 soldaţi morţi, 5 soldaţi răniţi şi dispăruţi 242 ofiţeri, 227 subofiţeri, 29.262 trupă ).[2]

„Jalea şi amărăciunea era mare.”[3] Deoarece în Basarabia nu au rămas doar familiile, bunurile şi eroii căzuţi la datorie. „Urmele trecutului românesc de veacuri, aşezăminte creştine de sute de ani şi bogăţia sufletului poporului şi a pământului au rămas acolo.

Au rămas cetăţile de-a lungul Nistrului, etatea Albă, Tighina, Soroca şi Hotinul ca să mărturisească Cerului că până acolo s-a întins stăpânirea moldovenească încă din veacuri de întemeiere. […]

A rămas doina noastră melancolică şi plină de jale a codrenilor şi plugarilor, ca să fie mângâierea în ceasul cel greu. […]

A rămas limba, dulcea grăire a cântecului, a vorbirii şi a rugăciunii săteanului.

A rămas pământul plin de holde, de grădini, de pomi, de podgorii, de stupi şi păduri.

A rămas Dumnezeu…”[4]

Textul comlet al Gabrielei Vasilescu  AICI