Principală  —  IMPORTANTE   —   Când ai pianul la degetul…

Când ai pianul la degetul mic

În copilărie, a fost fan al fotbalului și nu pierdea nici un meci organizat în curte, deşi știa că va fi pianist. Inițial, i-au fost idoli fotbaliștii Paolo Cesare Maldini și Andrea Pirlo, apoi lista a continuat cu muzicieni ca David Oistrakh sau Sviatoslav Richter.

Mulți îl cunosc pe Marcel Lazăr ca pe tânărul care umblă cu pianul prin Moldova și explică muzica clasică. Alege locații mai puțin obișnuite pentru concerte: muzee, parcări subterane, case de cultură, conace, case de copii sau aziluri de bătrâni. Primul concert l-a susținut în 2013, la Muzeul de Artă. În 2014, a organizat un recital de pian în parcarea subterană a unui centru comercial, iar în 2015, a inițiat festivalul de muzică Moldo Crescendo, alături de alți tineri originari din R. Moldova, care și-au făcut studiile peste hotare.

Mama, privită din ungher

Marcel este chișinăuian și a copilărit la bloc, cu excepția vacanțelor de vară, când pleca la țară, la bunei. Este mezinul familiei, dar mama Svetlana și tatăl Constantin zic că el a mers înaintea anilor. La 1 an și 2 luni spunea poezii, iar pe la 5 ani recita „Miorița”. „Marcel are o memorie foarte bună. La grădiniță, prindea repede poeziile și cântecele, iar la școală ușor însușea materiile. Nu mă laud și nu exagerez”, susține mândră Svetlana, argumentând că aceste calități i-au fost de ajutor în drumul ales.

L-au dat la grădiniță la 3 ani. Când a intrat prima dată în grupă, s-a ascuns sub o masă. În curând, însă, a ieșit, făcându-și vocea auzită. În una din zile, când Svetlana a venit să-l ia de la grădiniță, băiatul stătea în ungher. „Educatoarea mi-a povestit că Marcel, împreună cu alți copii, își aștepta părinții la geam.

Oooo, vine mama mea. Vedeți ce mamă frumoasă am eu? – se lăuda Marcel.

Și mama mea e frumoasă, spunea alt copil.

Mama mea este mai frumoasă, că e blondă, susținea Marcel și, drept argument, și-a lovit colegul.

Svetlana a observat că lui Marcel îi plăcea de mic să se afirme. „La matineele de la grădiniță, Marcel avea mai multe roluri, de iepure, fulg, dansa sau cânta. Era natural pe scenă și reușea să transmită mesajul”, spune ea.

Portarul cu degete de pianist

Viața într-un bloc cu nouă etaje i-a adus mulți prieteni și colegi de joacă. „Nu eram copilul care stă în casă. Eram de gașcă. Sportul curții a fost fotbalul. Ne adunam vreo 10-15 băieți – toți fotbaliști. Inițial, jucam în curtea noastră, ulterior am început să explorăm curțile din zonă. Vecinii nu erau foarte fericiți să ne vadă pe terenul lor. De obicei, terenul de fotbal era vreo parcare improvizată. Sandu, colegul de joacă, improviza un teren de fotbal din orice suprafață mai mare de 5 m”, zâmbește Marcel. De la un prieten a aflat despre A.C. Milan. Ulterior, aceasta a devenit echipa sa favorită, iar Paolo Maldini și Andrea Pirlo – fotbaliștii preferaţi. Dar „în timp ce colegii de joacă spuneau că voiau să devină fotbaliști, eu le ziceam că voi fi pianist. Și ei mă tot luau peste picior că aș muri de foame cu această profesie. Evitam, totuși, să fiu portar, căci nu aveam voie să-mi frâng degetele. Uneori, nu aveam încotro, dacă jucam în trei”, povesteşte Marcel.

Tudor Galbur își amintește și azi cum Marcel refuza să fie portar. „Ne rânduiam cine să stea în poartă. Când el trebuia să fie portar, tot timpul argumenta că nu vrea să își rupă degetele. Acest argument uneori era motiv de ceartă sau chiar de bătaie”, confirmă fostul amic de curte. „Tudor a fost dușmanul nr. 1 din curte. Certurile noastre începeau de la situații banale. Ultimul conflict a fost urât. L-am lovit cu paleta de tenis. Pe urmă Tudor cu un prieten m-au prins și mi-au întors lovitura”, își amintește Marcel despre bătăile despre care nu a vorbit niciodată. De cealaltă parte, Tudor susține că ei erau niște cocoși, nu dușmani. „Marcel era încăpățânat, ca și mine. Nu trecea o săptămână fără ciondăneală. Inițial, ba eu chemam părinții să clarificăm situația, ba el. Ulterior, părinții s-au prins și ne lăsau să ne clarificăm înde noi. Era o luptă pentru cine-i mai tare”, surâde Tudor. Între timp, au rupt legătura, au plecat la universități în străinătate. Dar, acum câțiva ani, s-au reîntâlnit într-un autocar, când reveneau acasă de la studii. Au reluat legătura. Astăzi, Tudor este susținător Moldo Crescendo.

Degetul mic și problema cea mare

Verile copilăriei le petrecea la bunei, la țară. Juca mai puțin fotbal, căci avea alte preocupări. Într-o zi, s-a dus la stână, după lapte, și nu a anunțat bunicii. Bunica a tras o sperietură, l-a căutat jumătate de zi. A revenit singur acasă. Altă dată, băiatul cârlionțat de la oraș a fost tuns de bunelul, de nevoie. „Am adormit cu o gumă de mestecat în gură. Când m-am trezit, mâna era încleiată de păr și jumătate din păr era plin cu gumă”, povesteşte Marcel în timp ce își trece degetele prin păr.

La 7 ani, Marcel a mers în clasa 1 la școală nr. 39, actualmente Liceul Teoretic cu profil de arte „Nicolae Sulac”. După două luni, a fost transferat în clasa a doua. Tatăl său își dorea mult ca Marcel să cânte la vreun instrument. Inițial, a cântat la fluier, dar o problemă la degetul mic de la mâna dreaptă a făcut să fie transferat la pian. Așa a intrat pianul în casa familiei Lazăr. Ulterior, Marcel a fost transferat la Liceul Teoretic „Spiru Haret”, în paralel luând ore de pian. „Una dintre profesoarele mele de pian mi-a zis că ar trebui să-mi rup degetul mic și să-l pun în ghips, deoarece nu-i drept și n-aș fi cântat cum trebuie. Am mers la altă profesoară de pian”, povestește Marcel. Cu timpul, cântatul la pian s-a transformat într-o pasiune. Atunci a trebuit să-și croiască timp din jucatul fotbalului și mersul la țară.

La 10 ani — premiul I la București

Pe la 10 ani, a participat la primul concurs de pian organizat în România, la Piatra-Neamț. A luat premiul II. În același an, a mers la alte concursuri, la Tulcea și București, de unde a revenit cu premiul I. Susţine că aceste premii nu le-ar fi obţinut fără profesoara de muzică Larisa Labovschi, care i-a fost exemplu de devotament pentru muzică. „Am muncit mult pentru aceste concursuri. Nu-i suficient să ai talent, întrucât talentul înseamnă 5%, maxim 10%, restul fiind muncă”, accentuează muzicianul.

La 13 ani, s-a transferat la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu”, în clasa profesoarei Gaiană Teseoglu. „A fost profesoara de care aveam nevoie atunci. Era dură, dar, totodată, mă înțelegea și mă ajuta să depășesc greutățile. Nu a fost doar o profesoară de pian. A fost persoana care mă întreba ce citesc, îmi recomanda cărți, filme, îmi vorbea despre vremurile apuse ale bunului simț și despre respect”, îşi aminteşte cu satisfacție Marcel despre Gaiană Teseoglu, care i-a fost profesoară timp de șase ani.

„Avea ambiții și îi plăcea ceea ce făcea. Băiatul era de perspectivă și acest lucru s-a văzut din start. Inițial a fost mai greu, deoarece trebuia să recupereze materialul”, povestește doamna Teseoglu. Cu toate acestea, la sfârșitul primului an, a plecat la un concurs la Iași, de unde s-a întors cu locul 1. „Marcel este muzical. Mulți se tem de scenă. Și el se temea, dar depășea ușor această stare. El poate atrage publicul. Transmite mesaje datorită personalității sale. O persoană nu trebuie doar să cânte, ci să aibă cunoștințe generale, să cunoască biografia muzicienilor, perioadele în care a apărut muzica”, accentuează profesoara.

Pe la 15 ani, Marcel a simțit că „sapă în gol”, cum spune el. Studia pianul, dar nu se întâmpla nimic. Avea senzația că e un muzician slab și nicicând nu va deveni unul bun. „Nu vedeam rezultate. Mi se părea că am atins limita de sus și acolo m-am plafonat. Cu toate acestea, am perseverat”, susține tânărul de 26 de ani. Mai târziu va cutreiera lumea, datorită pianului.

Mama Svetlana zice că și-ar fi dorit ca Marcel să facă medicină, așa cum a făcut ea, dar acesta nu suporta mirosul de spital și spunea că acolo sunt microbi. „I-am susținut alegerea. Visa să fie pianist. L-am văzut pe scenă. Am fost la examene, concerte, concursuri. Mă topeam și azi mă topesc când îl ascult. Niciun concert nu l-am ascultat liniștită și nu am privit așa cum o face orice spectator. Chiar și acum mă încearcă emoții. Soțul spune că trebuie să ieșim din zona emoțiilor, fiindcă băiatul nostru e deja profesionist. Acum avem alte emoții – ca nu cumva cel care schimbă foile să le încurce. Dar dacă ia cumva o foaie sau două odată?”, întreabă cu voce duioasă Svetlana Lazăr.

Roxana Teodorcic