Principală  —  Interviuri   —   Kilometrul 7: Acum nu mă…

Kilometrul 7: Acum nu mă mai tem de apă

280-esinencu2Interviu cu scriitoarea
Nicoleta Esinencu

— Nicoleta, care e cea mai mare noutate din viaţa ta acum?

— În septembrie 2009, am lansat o antologie despre Marea Neagră. A apărut în Germania şi în Polonia, în ambele limbi. Urma să apară în Franţa şi în România. Textul se numeşte „Odesa transfer. De la Chişinău la kilometrul 7”.

— E despre dragostea de mare?

— Nici nu ştiu cum să zic, despre ce  e. Tema este Marea Neagră, dar, de fapt, cred că mai mult este despre frica de mare, despre frica mea personală, moştenită din copilărie. Kilometrul 7 este şi el o mare. De oameni. De fapt, antologia este despre Odesa, despre cum un port devine comerţ şi cum relaţia noastră cu acest oraş se rezumă la kilometrul 7.

— Ai fost la kilometrul 7?

— Am fost acum doi ani, înainte de a scrie textul. Dacă nu aş fi ajuns pe acolo, nu ştiu dacă acest text ar fi apărut.

— Ce te-a impresionat într-atât, încât ai decis să scrii?

— Cred că se adunaseră mai multe în mine către acea perioadă. Textul este unul complex. E şi despre Marea Neagră din România, şi despre Marea Neagră de la Odesa, şi despre noi, care  avem sau nu avem mare. Dacă avem Dunăre sau nu? Sunt numeroase întrebări la care, oricum, noi nu ştim să răspundem. Încerc să lansez nişte întrebări, iar răspunsurile şi le identifică fiecare. Nu cred că există foarte multe răspunsuri, totuşi.

— Giurgiuleştiul ce loc ocupă în această lucrare?

— Recent am fost pe acolo. Sunt implicată acum într-un proiect ce ţine de regiunea Dunării şi am vrut să văd ce e acolo. Am văzut de la distanţă o bucată de Dunăre, care este dată în chirie, care este spaţiu privat, acces interzis. E destul de interesant ca fenomen. Parcă este, parcă nu e. Aveţi Dunăre, dar nu aveţi. Petrol este pe Dunăre, vine, dar rostul, care e? Natura, la fel ca şi Marea Neagră, se transformă în bani.

— De ce ţi-e teamă de mare?

— Este o amintire personală. Când am fost prima oară la Marea Neagră, în copilărie, strigam “mamă, mă tem, baia”. Credeam că e o baie mare. Acum nu mă mai tem de apă, ci de ceea ce se întâmplă ca spaţiu geografico-politic.

— La Chişinău cum te descurci?

— Am mai făcut nişte spectacole mici, pe care le-am prezentat în club. E destul de complicat la Chişinău, pentru că nu există prea mari posibilităţi. Aici totul se face din entuziasm sau din surse personale. E foarte greu să organizezi lucrurile: nu există un spaţiu, nu există o susţinere, nu există o tradiţie de teatru de alt gen. E practic imposibil să educi o generaţie de spectatori, să-i interesezi, să-i faci să revină.

— Lucrai la teatru, acum câţiva ani. Ai considerat că nu poţi educa generaţia de spectatori sau ai decis să te ocupi de creaţie? De ce ai plecat?

— Am plecat pentru că interesele mele nu au mai coincis cu interesele teatrului. Acest teatru mergea într-o  direcţie, pe o cale, iar eu am luat alt drum. Nu am vrut să mă împart între mine şi un job. De asta am plecat. Astăzi, îmi dedic tot timpul pentru ceea ce fac şi apreciez libertatea mea de a crea.

— Dar care era sau este  drumul ales de tine?

— Am pledat pentru un altfel de teatru. Am spectacole pe care le joc în altă parte şi lumea vine, vorbeşte cu mine, întreabă. Sunt întâlniri cu totul deosebite, din care am multe de învăţat. Acesta este paradoxul: în Germania oamenii sunt mult mai interesaţi să cunoască dedesubturile problemei decât aici, în R. Moldova.

— Ce înseamnă un altfel de teatru?

— Nu ştiu sau nu pot spune exact. Nu-mi place să spun eu ce înseamnă un altfel de teatru sau să dau o definiţie concretă. Nu vreau să mă autodeclar expert în probleme de teatru. Cred că, în secolul 21, nu mai e loc pentru diletantism. Cred că, de fapt, există o evoluţie, un progres tehnico-ştiinţific minim, iar în teatrul din R. Moldova acesta nu există deloc. Mai e o şcoală tradiţională, care nici măcar nu e o şcoală rusă, nici măcar asta nu se respectă. E o interpretare moldovenească a unui teatru tradiţional.

— S-au supărat mulţi europeni când ai spus „Fuck  you Eu.ro.pa!”?

— Nimeni din Europa, doar persoane din Moldova şi din România s-au supărat. În Europa, nu încape în capul lor de ce cineva s-ar supăra sau de ce  ar trebui de schimbat titlul. Lor li se pare foarte normal ceea ce am zis şi mulţi dintre ei chiar sunt de acord şi susţin mesajul.

— În ultimul timp, au fost auzite multe acuzaţii de corupţie la adresa fostului ministru al Culturii, Artur Cozma. Cum e în Europa la acest capitol?

— Nu ştiu cum ar reacţiona europenii într-o situaţie similară. Sunt nişte lucruri care acolo au fost depăşite de mult. Sunt diferiţi şi cultura lor e diferită. Oamenii au mai multe opţiuni şi pot alege diferit, ceea ce nu există aici, „statul ţi-a dat Lenuţa Burghilă, Burghilă să mănânci”. Într-o societate mai mult sau mai puţin sănătoasă, aceste lucruri nu încap în capul omului.

— Ce părere ai despre Caravela culturii?

— Am văzut doar fragmente, la televizor. Eu nu gândesc când văd aşa ceva. Pe mine nu mă interesează aşa ceva. Poate este lume care ar fi interesată, dar nu poţi să zici „30 de milioane pentru un eveniment şi nimic pentru restul”. E un fel de monopol.

— Te-a susţinut statul vreodată cu ceva?

— Nu şi nici nu aş accepta vreun ajutor. Am ajuns într-un moment în care vreau ca statul să mă lase în pace. Să nu-mi încurce, să nu-mi creeze probleme. Şi asta e mult!

— Ai cetăţenie românească?

— Nu, pentru că îmi pare umilitor şi penibil ca procedură. Nu înţeleg de ce trebuie să demonstrez eu că a fost aici pământ românesc.

— Dar cum călătoreşti prin Europa? Cu vize, de fiecare dată?

— Da, de fiecare dată aplic pentru viză. De obicei cererile mele sunt acceptate.

— Nicoleta, cum e să fii fiica scriitorului Nicolae Esinencu? Ce mai fac părinţii tăi?

— În toate interviurile sunt întrebată despre tata. Cred că avem o relaţie aparte cu tata. El este omul care m-a înţeles şi mi-a acceptat viaţa, aşa cum e. Părinţii mă susţin, bineînţeles. Ei sunt cei care, printre primii, îmi citesc lucrările. De obicei, vin la spectacole. Le place ceea ce fac şi îmi vorbesc despre asta.

— Observăm că, uneori, îi atingi şi pe ei în ceea ce scrii. De exemplu, „creierii lui tata sunt conservaţi demult. Sunt închişi ermetic ca nu cumva să patrundă aer”. Cum reacţionează?

— De fapt, nu i-am atins niciodată. Toată lumea interpretează textele mele ca pe nişte texte autobiografice. Este adevărat, ele sunt, mai mult sau mai puţin, astfel. Dar, mai mult, e un fel de autobiografie a generaţiei mele, şi atunci, dacă cineva vede într-un text de-al meu „mama”, se gândeşte  că ar fi mama mea, dar nu este aşa. Poate să fie o mamă foarte concretă, dar nu a mea.

— Ai prieteni în R. Moldova?

— Nu am foarte mulţi, dar am. Unii sunt actori şi cu ei lucrez la spectacolele mele. Mai am prieteni din arta vizuală.

— Spune, cum e Germania?

— Nu mai ţin minte care a fost prima mea impresie, dar pentru mine nu contează atât spaţiul, cât oamenii. Dacă cineva zice ce de bine e în Europa sau în Germania, eu aş zice că ei au la fel de multe probleme câte avem noi aici, doar că, poate, problemele lor sunt de alt gen. Diferenţa este că acolo te simţi liber. Noi avem un concept total diferit despre libertate.

— În concepţia lor, cum e libertatea?

— Nu ştiu să zic cum e. Am fost recent în Austria, într-o rezidenţă pentru artişti şi actori care se află în faţa închisorii din acel orăşel. Cei de la revista care m-a invitat spuneau că asta nu-i închisoare, ci un hotel de trei stele. M-am gândit să obţin un permis pentru a putea vizita acea închisoare. Vroiam şi să vorbesc cu cineva de acolo. În două zile, am primit permisul. Acolo am întâlnit şase deţinuţi, patru cetăţeni români şi doi din R. Moldova. Unul dintre moldoveni mi-a zis: „Ce, asta-i închisoare? Eu am fost închis în Moldova, acolo este libertate, pentru că pot să aranjez să beau un vin, să am telefon, să am o fată. Aici nu-i nicio libertate”. Confrunţi aceste opinii şi îţi dai seama despre două noţiuni/percepţii diferite despre libertate.

Îmi amintesc, acum vreo doi ani, citeam un articol pe prima pagină a unui ziar spaniol, în care localnicii se arătau şocaţi că o moldoveancă a fost oprită de poliţia rutieră, iar ea nu avea permis de conducere şi le-a propus şase sute de euro. Deci, spaniolii nu înţelegeau cum vine să propui mită unui poliţist, pentru a trece cu vederea o ilegalitate.

— Ce senzaţii/emoţii ai trăit la ieşirea din închisoare?

— De fapt, am reacţionat foarte fizic când am ieşit de acolo. Era pentru prima dată când mă aflam într-un astfel de loc. În discuţii a fost bine, mi-au povestit lucruri groaznice, trăite de ei. Am încercat să nu reacţionez personal. Atunci când am păşit după uşa închisorii şi s-au închis porţile în spatele meu, am avut o senzaţie de vomă.

— Cum era în penitenciar?

— Era bine, curat. Nu mirosea a nimic, doar a mâncare, pe alocuri. Am văzut două celule, de o persoană şi de două. În cea de două, erau un georgian şi un român. Aveau televizor, frigider, aveau, practic, totul. Prima imagine pe care am văzut-o a fost un acvariu mare, cu peşti, pe care ei l-au primit cadou de la cineva care  se eliberase deja. Condiţii umane. Cei de acolo înţeleg că este mult să stai închis 12 ani. Riscul să ieşi de acolo dobitoc este foarte mare, de aceea sunt create condiţii umane. Dacă compari condiţiile cu cele din penitenciarele R. Moldova, deţinuţii trebuie să stea închişi aici o lună, care să echivaleze cu 12 ani de acolo.

— Despre integrarea noastră în UE, ce crezi?

— Nu prea ştiu ce să cred. Cel puţin prietenii mei din Germania, cu care comunic eu, din ce le povestesc că se întâmplă aici, nu ar vedea cum am putea să ne integrăm. Poate tocmai din motiv că sunt câteva lecţii elementare pe care ar trebui să le însuşim: cam aceleaşi greşeli, şi trec anii, şi discutăm despre aceleaşi probleme, şi nimic nou. Nici un pas înainte şi treizeci înapoi. Mai nou, aceste discuţii despre religie în şcoală îmi amintesc despre deprinderi de viaţă în şcoală. Aceeaşi problemă, pe care nimeni nu şi-o pune altfel, nimeni nu vrea să respecte, elementar, drepturile omului.

— Când ai fost la un medic în Moldova?

— În Germania am fost, dar în Moldova nu. N-am avut nevoie şi cred că aş încerca să evit sau să găsesc orice soluţie, doar ca să nu merg aici la doctori. E simplu să spun de ce: pentru că nu am încredere.

— Ai avut vreodată treabă cu poliţiştii  moldoveni?

— Mai bine să nu ai. Cu un poliţist german poţi vorbi, cu unul moldovean – nu. De aici începe totul. El nu te aude. Cine are puterea, acela face cum vrea. Îmi amintesc un caz, cum am ajuns la poliţie, în sectorul Centru, dintr-o chestie stupidă, banală. Eram într-un bar, la o zi de naştere. Eram cu toţii actori, pictori, regizori. Omagiatul a comandat zece beri, ni le-au adus şi ne-au anunţat că închid localul. Noi ne-am revoltat – cum e posibil? -, dar proprietarii au sunat securitatea. Atunci am zis că e mai bine să anunţăm poliţia, şi cel de la securitate a sunat pe cineva şi i-a spus: „Iura, la barul x nişte clienţi s-au îmbătat, au aruncat cu sticla după barmen şi au sărit la bătaie”. A fost o înscenare. Fireşte că poliţiştii l-au crezut pe el şi ne-au luat. Ne-au dus la poliţie să scriem explicaţie.

— Ce te-a impresionat la comisariat?

— În timp ce scriam explicaţii, am observat o fată care nu prea am înţeles cum a ajuns acolo. Când ne-a văzut, cred că a încercat să profite de prezenţa noastră şi să scape de celulă. A început, disperat, să-şi dea hainele jos, până la piele, şi să strige: „De ce nu faceţi asta cu mine acum? Să vadă şi ei ce-aţi făcut. Vreţi să mă f…?”. Noi am încercat să intervenim, dar poliţiştii ne-au spus că e bolnavă şi că inventează. A fost dusă.

— În 2009, anul alegerilor şi revoltelor, unde erai?

— În Germania. Am stat într-o rezidenţă tocmai patru luni.

— Cum s-a văzut de acolo 7 aprilie?

— De acolo poate că se vedea altfel, şi eu puteam profita să văd cel puţin ceva, spre deosebire de mulţi dintr-acei care erau aici şi nu aveau acces la informaţie. Mie nu-mi place această temă. Pentru mine sunt două momente importante legate de această zi. Primul este ce s-a întâmplat după (tortură, violenţă, comisariate, arestări, inuman), cum o ţară întreagă a participat la acest eveniment. O ţară întreagă e mult spus, dar dacă începem să facem un film, o să găsim şi doctori, şi profesori, şi poliţişti, şi soţii de poliţişti, şi judecători. E o societate întreagă care a încurajat, a participat direct sau mai puţin direct, şi asta-mi pare grav. Al doilea este  momentul de violenţă. Eu sunt absolut împotrivă manifestărilor cu piatra în mână şi cred că lucrurile nu se schimbă aşa. Sunt în jur atâtea exemple din care nu am învăţat.

— În situaţia în care se află Moldova, fără lecţii şi istorie învăţată, care ar fi soluţia?

— Ştiu că toată lumea vede o mare schimbare în ceea ce s-a produs post 7 aprilie, noua guvernare. Eu sunt foarte sceptică. Nu văd nicio schimbare şi nu cred că schimbările se produc aşa, peste noapte. În primul rând, schimbarea trebuie să se producă în capul cetăţeanului şi fiecare să-şi asume ceea ce se întâmplă, să-şi asume o istorie aşa cum este ea, să-şi asume o criză identitară cum este şi multe multe altele, mai ales într-un teritoriu care s-a plimbat mult şi bine încolo-încoa. În societate nu s-a schimbat nimic şi nici nu se va schimba mult timp.

— Dă vreun exemplu…

— În Ministerul Culturii, bunăoară, nu există niciun fel de transparenţă. Nu ştie nimeni ce se întâmplă. Ei anunţă un concurs, care a doua zi dispare, nu mai e. Este Pavel Brăila, un artist vizual care ia un premiu la un festival important din Germania. Bineînţeles, el este mult mai cunoscut oriunde decât în Moldova. Ministrul Culturii merge la televiziune şi spune că da, bineînţeles, vom organiza o conferinţă de presă când artistul va reveni. De ce să organizaţi o conferinţă? Ce treabă aveţi voi cu filmul făcut de Brăila, pe banii lui sau din fonduri accesate de el? Nu aţi avut nicio contribuţie la acest film, iar acum spuneţi „noi am luat premiu în Germania”.

— La ce spectacole mai lucrezi?

— Lucrez la un spectacol aici şi continui proiectul pe care l-am început în Austria, cu închisoarea. Am de gând să vizitez şi aici câteva închisori, după care voi publica o carte şi voi face un spectacol cu interviurile realizate în închisorile din aceste două ţări.

— Ce urmăreşti prin aceasta?

— Nimic nou când spun că Austria şi Moldova sunt două lumi diferite. Condiţii de detenţie diferite e puţin spus. Gândire diferită, de asemenea, e puţin spus. Şi sistem diferit e puţin spus. Eu m-am oprit mai mult la percepţia libertăţii. Asta va fi o carte despre libertate şi despre cum vedem şi înţelegem noi libertatea şi cum se  vede şi se înţelege ea în afară.

— Îţi mulţumim.

Pentru conformitate,
Tatiana Eţco şi Aneta Grosu