Principală  —  IMPORTANTE   —   Interviu cu fotograful român Cornel…

Interviu cu fotograful român Cornel Brad: „Niciodată nu știi ce te așteaptă atunci când pornești să faci fotografii”

Foto: Andrei Pandele

Cornel Brad este un fotograf român și autor al mai multor cărți de fotografie. Născut în 1974 la București, el a absolvit Facultatea de Relații Economice Financiar-Bancare Interne și Internaționale, iar primul său job plătit a fost să vândă cărți la librăria de la Sala Dalles din București. Primul aparat de fotografiat l-a primit în dar după Revoluția din 1989. De mai bine de 20 de ani nu s-a despărțit de fotografie, iar de câțiva ani trăiește exclusiv din asta. În cea mai recentă carte a sa „Oameni. Putere. România”, aflată deja la o a doua ediție, a adunat portretele unor personalități importante din istoria României care, prin acțiunile lor, au contribuit la modificarea acesteia. Proiectul este unul personal și independent de orice companie, organizație, partid politic, instituție sau autoritate publică.

L-am cunoscut pe Cornel Brad la Cahul, unde am mers pentru tabăra fotografică „Egalitatea în obiectiv”. Acolo ne-am împrietenit, am povestit, am râs și nu numai. Cornel vede dincolo de aparențe și citește oamenii la fel de ușor precum ar pocni din degete. „Vine odată cu anii” zice el. Am creat o legătură specială și am primit sfaturi pentru care îi sunt recunoscătoare. Astfel, a insistat să rămânem la per tu și în interviul ce urmează.

Cornel cu Maria și Doroteea, două dintre participantele taberei fotografice, pe un drum din Cahul, în apropiere de frontiera cu România. S-au oprit să vadă mai îndeaproape un castel, care s-a dovedit a fi casa privată a unei familii.

— Cum a început povestea ta cu fotografia?

— Primul meu aparat de fotografiat l-am primit prin 1992 de la un unchi care fugise în America și revenise în țară să vadă cum a trecut timpul peste noi. Câțiva ani mai târziu am călătorit la New York și am făcut vreo douăsprezece filme. Revăzând acele fotografii anul trecut, realizez că eram atras de oameni și de viața de pe strada orașului. Până atunci, făcusem doar vreo două filme, prin liceu, cu aparatul Smena al familiei și un film în zilele în care terminam liceul. Abia după ‘97 am fotografiat cu un scop precis, în domeniul agriculturii, pentru o revistă la care eram angajat. Și de plăcere, prietenii din jurul meu. Nu am fost plătit mult timp pentru fotografie. Primele fotografii pentru care am fost plătit au fost făcute la evenimentele organizate de un think tank, prin 2000—2001.

— Ce îți place să fotografiezi de obicei?

— Oameni. Oameni în diferite spații, deși nu renunț la peisaje, obiecte atipice, evenimente care se întâmplă ad-hoc în jurul meu. Uneori, piese de teatru. Îmi plac oamenii, probabil pentru că sunt atras de emoții, și ei sunt proprietarii acestor emoții. Oamenii sunt generatori de emoții, inventatori de emoții, iar ca fotograf pot fi ca un fluturaș care zboară din floare-n floare, captând ceva din polenul lor, zbori mai departe de la om la om și trăiești, și simți, și amesteci în tine diferite emoții, și, in mod fericit, devii mai bun.

Cornel Brad. Autoportret

— De ce ai ales să aduni poze în cărți?

— Tatăl meu a fost scriitor, poet și jurnalist, așa că am trăit de mic cu cărți în casă. Am văzut sensul în a strânge imagini, idei într-o carte, așa cum ele există într-o formă în care pot să fie accesate de oameni în anumite momente cu impact senzorial și emoțional. Lucrurile rămân altfel într-o carte decât apar într-un mediu online, de aceea, am considerat o carte ca miza cea mai importantă, mai presus decât un site, o expoziție sau decât o pagină de social media cu like-uri efemere.

— Cu ce te-ai ocupat în afară de fotografie?

— Am vândut cărți – primul meu job plătit, apoi am vândut publicitate pentru o revistă de agricultură, pe urmă am făcut o revistă de agricultură, am inițiat și coordonat un proiect de colectare a deșeurilor din partea unei asociații industriale, un proiect similar cu „Salvați balenele!”, am condus o companie germană care se ocupa de gestiunea deșeurilor. Așa am realizat cel mai matur cam care sunt limitele în a schimba lumea în bine. În ultima decadă am făcut consultanță în agricultură, autorizări de mediu, comunicare, marketing și, în ultimii 4-5 ani, nu m făcut mai mult decât fotografie, freelancing.

— Ai făcut vreo școală de fotografie?

— Mai degrabă am fost autodidact. Pe vremea în care vindeam cărți, am început să comand cărți de fotografie. Pe atunci, fotografiile mari nu erau la o aruncătură de click. În România aceea, postcomunistă, era dificil să vezi fotografii mari și să auzi de marii fotografi. Prin acele cărți am început să acumulez o educație estetică în domeniu și să mă gândesc: „Wow, există așa ceva? Vreau și eu să fac asta”. Acum fotografia e ca o prelungire a mea. Simt că nu aș fi eu fără asta.

— Te-ai gândit vreodată să renunți la fotografie?

— Mă gândesc că aș renunța la fotografie în momentele în care văd că eu și unii colegi suntem prost plătiți sau când primesc oferte nonșalante să lucrez pe gratis. Fotografia nu e despre bani, dar și fotografii trebuie să trăiască cumva. Dacă vii dintr-un mediu de afaceri în care se câștigă mult și vrei să câștigi aceiași bani din fotografie, cu siguranță nu o să fii satisfăcut. Dacă însă există o pasiune, în timp lucrurile se echilibrează. Până în momentul ăsta am fost pe partea fericită a profesiei. Mă simt un norocos, de fapt.

— Mereu încerci să creezi o conexiune cu subiecții fotografiilor?

— Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori și de fiecare data e o experiență plăcută. Nu îmi place când vin la cineva, îl fotografiez rapid, fără să ascult povestea și apoi plec. Atunci sunt un taker. Prefer să dau mai mult timp oamenilor și mai știu că trebuie să eviți atașamentele emoționale cu subiecții fotografiilor tale. Nu mai poți zbura, dacă îți umpli tot corpul de polenul acela. Deseori mă gândesc la ce dau înapoi și cred că, câteodată, dau niște experiențe, altădată dau doar niște fotografii, uneori poate nimic din ce dau nu valorează ceva. E o cale de a cunoaște oameni, e o cale de a cunoaște lumea din jur. Ceea ce am făcut eu în „Oameni. Putere. România” e relativ simplist – headshoturi, portrete faciale, dar întâlnirile de pe lângă aceste fotografii sunt unele care exced limitele fizice ale cadrului fotografic. În alte proiecte am fotografiat soldați, activiști, medici, am fotografiat oameni singuri, filosofi, actori, dansatori, muzicieni. M-am regăsit în unele împrejurări fotografiate, în oamenii fotografiați. Asta e magia fotografierii. Și niciodată nu știi ce te așteaptă pe această cale, atunci când te pornești să faci fotografii.

La Văleni, după un dans pe muzică populară live

— Ce ai descoperit în R. Moldova?

— Sunt în R. Moldova pentru a treia oară. Am avut norocul să întâlnesc doar oameni buni. Ca impresie generală, sunt două direcții: am impresia cumva că, din nefericire, trăiți mult prea îndelungat o fază pe care eu aș compara-o cu România anilor `90. Și când spun asta, o spun fiind conștient de ce înseamnă politică, ce înseamnă să fii sub istorie. Fiind o fostă republică dintr-un imperiu sovietic, fiind într-o sferă de influență rusească, încă sunteți, practic, opriți din a fi liberi cu adevărat. După asta, vin probleme de demografie, care înseamnă, în principal, scăderea populației prin emigrare și prin îmbătrânirea ei, situație care poate să devină devastatoare pentru economie și pentru bunul mers al societății. Dar pe de altă parte, am impresia că acum chiar există posibilitatea de a face schimbări care să însemne întoarcerea oamenilor acasă și refacerea unei părți din forța asta a Moldovei.

Ca un om care a lucrat 15 ani în agricultură în România și am văzut câmpurile împărțite în sute de parcele, pot să spun că intuiesc aici un potențial uriaș. Limita, întotdeauna, în orice domeniu vor fi oamenii. Oamenii din Moldova sunt buni, dar atâta timp cât nu sunt încurajați, societatea va fi ținută jos și se va ajunge greu la potențialul maxim care există aici. Aceste evoluții, din nefericire, nu au putut fi făcute și nu se pot face decât prin decizii politice.

— Dacă ai putea alege, în ce țară din lume ai trăi?

— Pot alege, din fericire. Am fost în peste 50 de țări din toată lumea, însă mereu am revenit acasă. Mă simt bine în România. Îmi merge copilul la școală, eu fotografiez, o fac foarte natural. Nu îmi doresc să plec să trăiesc, pentru moment, în altă țară.

— Din punctul tău de vedere, ce lipsește azi la fotografia de presă din România?

— Cred că lipsește respectarea drepturilor de autor. Asta duce în două direcții: unu – respectarea oamenilor care lucrează pentru presă și doi – calitatea serviciilor lor. Atâta timp cât există organisme de media care aleg să fure imagini, acestea produc un impact în tot sistemul, pe termen scurt și mediu. Nici fotografii de presă nu au motivație, nu pot avea resursele necesare ca să-și continue activitatea, rămân din ce în ce mai puțini, se formează o competiție mult mai mică și cred că asta generează și o calitate, până la urmă, redusă. Într-un fel, fotografia de presă a involuat față de acum 20-30 de ani. Sunt mult mai puțini fotografi care sunt angajați permanenți de către instituțiile de presă. Pe de altă parte, a evoluat. Fotografii pot fi mult mai independenți, mai liberi, mai mobili. Mulți lucrează ca freelanceri, în condițiile în care tot lor li se fură imagini. Am avut și eu câteva fotografii care au fost publicate fără acordul meu și, odată ce le-am semnalat redacțiilor respective, le-au retras, deși au cam strâmbat din nas.

— Cât de mult contează aparatul de fotografiat pentru a face o fotografie bună?

— Părerea mea este e că aparatul contează foarte puțin. Există fotografii mari care au fost făcute cu aparate foarte simpliste, dar pe de altă parte, trebuie sa recunosc ca nu poți face fotografii de un anumit tip și de o anumită calitate fără să ai o tehnologie complexă.

— Ai vreo întâmplare în care ai fost atacat pentru faptul că fotografiai?

— Amenințat verbal am fost de mai multe ori, în mai multe spații. Am fost și atacat, o singură dată, m-a lovit cineva, într-o zi de vot, ai putea spune că e explicabil… Însă a fost și o alta situație, una fantastică, pe când fotografiam niște pitici de grădină înșiruiți pe marginea unui drum național, țin minte că erau multe Albă-ca-Zăpada pe acolo și mulți pitici și tot felul de personaje din astea drăguțe din desene animate… Și fără să fi făcut nimic greșit, fără să fi călcat pe vreo proprietate sau sa vorbesc cuiva nepoliticos, cel care le vindea a ieșit cu toporul deasupra capului la mine. A fost un contrast foarte mare dintre ceea ce vindea și cum s-a comportat acel om. Altminteri, situații tensionate am avut în jurul campaniilor electorale și a manifestațiilor #Rezist.

— Dat fiind faptul că ai făcut o revistă de agricultură, dac-ar fi să te faci agricultor, ce ai cultiva?

— Dacă vorbim de cultură mare, trebuie să faci și o rotație a culturilor, deci e obligatoriu să cultivi divers, cam patru-cinci tipuri de plante. Cum nu m-am gândit să mă fac agricultor, dar mă gândesc ce aș face dacă aș locui în provincie, dac-ar fi să încep o astfel de activitate, aș începe cu a umple niște dealuri cu nuci sau niște stupi cu albine.

— Obișnuiești să îți planifici acțiunile?

— Îmi place să nu am planuri, dar știu din experiența mea că unele lucruri nu funcționează decât dacă ai unul bine stabilit, deși, repet, e ideal pentru mine ca unele lucruri să le las să se întâmple fără niciun plan.

— Îți mulțumesc.

Pentru conformitate, Eugenia Wetz