Zece ani fără Zobar

450-grigoriu121În decembrie 2003 actorul Grigore Grigoriu „a urcat la cer”, ducând cu el rolurile care au ridicat filmul moldovenesc pe culmile recunoaşterii internaţionale. La Căuşeni, locul unde s-a născut, verii, cumetrii şi foştii colegi îşi amintesc zilnic de Zobar al lor, deoarece „a rămas modest chiar şi după ce a devenit popular”.

„Mama mea îi zicea să mântuie cu linia de tren. Du-te la teatru, dacă te cer. O să poţi pune mâna pe ciocan oricând o să vrei”, îşi aminteşte Iulia Antohi momentul când Grigore Grigoriu a decis să lase munca la căile ferate şi să devină actor.

Iulia şi Grigore s-au ştiut de mici. Ea este verişoara vestitului actor Grigore Grigoriu. Au fost foarte buni prieteni, iar astăzi femeia are multe istorii comune de împărtăşit. Au privit filme împreună, au jucat cărţi, au cântat şi au spus glume. „Odată priveam cu o măhăleancă filmul ”Poienile roşii” şi vedem că un câine a sărit la dânsul. Şi fuga la mătuşa Chilina (mama lui Grigore Grigoriu – n.r.), că tare ne-am speriat. Apoi şi el a spus că s-a speriat, dar noroc că stăpânul câinelui era acolo şi nu s-a întâmplat nimic rău”, povesteşte verişoara, care ar vrea ca actorul să fie şi acum în viaţă, iar ea să-l tot întrebe, ca pe vremuri, ce a mai făcut, pe unde a călătorit şi în ce filme a mai jucat.

Grigore Grigoriu s-a născut pe 4 aprilie 1941, la Căuşeni. Şi-a început cariera de actor amator în teatrul popular din localitate. În 1959 a fost angajat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, chiar dacă nu avea nicio şcoală de actorie. În 1966 debutează în cinematografie, în filmul „Poienile roşii”, regizat de Emil Loteanu. Rolul lui Sava Micliu i-a adus primul trofeu în cinematografie.

450-grigoriu„Sunt bucuros că am roluri principale”

Când Iulia se întâlnea cu verişorul său, avea multe întrebări pentru el. Femeia a vizionat toate filmele în care a jucat Grigore. Le-a văzut de mai multe ori, dar mereu e ca şi cum le-ar vedea pentru prima dată, cu aceleaşi emoţii, întrebări şi admiraţie. ”În filmul ”Mariana” arătau cum el, cu picioarele goale, a sfărâmat sticlă. Mai apoi, ne-a spus că sticla nu era adevărată. Ne era jale de el. Atunci, eu îi ziceam: uite ce profesie ţi-ai ales, măi Grişa. Şi el răspundea: „Aşa m-au ales şi sunt bucuros că am roluri principale”.

Iulia spune ca succesele cinematografice nu l-au schimbat pe Grigoriu. A rămas glumeţ, iubitor, modest şi grijuliu. Îi plăcea să revină la ţară, să îşi ajute părinţii. Când venea la Căuşeni şi îl observau sătenii, strigau de răsuna satul că a venit Grigore.

Grigore Grigoriu a rămas orfan de tată de mic. Aculina, mama sa, căreia sătenii îi spuneau Chilina, s-a recăsători cu Nicolae, care era muncitor la calea ferată din Căuşeni. Grigore a lucrat o vreme alături de tatăl său. Îngrijea de liniile de tren, le curăţa, le înşuruba. Toţi credeau că viitorul actor va deveni mecanic. ”Dar mama mea îi zicea să mântuie cu linia. Du-te la teatru, dacă te cer. O să poţi pune mâna pe ciocan oricând o să vrei”, îşi deapănă firul amintirilor Iulia.

Când Iuliei îi era dor de verişor, iar la cinematograful din Căuşeni se proiecta vreun film în care juca Grigore, se ducea neapărat. ”Odată m-am dus cu mătuşa Chilina să privim ”O şatră urcă la cer”. Câteva femei, aşezate în spatele nostru, discutau că o să-l vadă pe Grişa. Una a întrebat care este el, iar alta a răspuns că el e acela care e ţigan şi că toţi ţiganii sunt ai lui. Atunci mătuşa s-a întors şi le-a rugat să se uite bine la ea şi să-i spună dacă este ţigancă”, povesteşte Iulia.

450-grigoriu234Premiu pentru cel mai bun rol masculin

În 1975 Grigore Grigoriu a jucat rolul lui Loico Zobar, hoţul de cai din filmul ”O şatră urcă la cer”, regizat de Emil Loteanu. În 1977, la Festivalul de film din Karlovy Vary a luat premiul pentru cel mai bun rol masculin.

„Când l-am văzut prima dată la televizor, m-am uitat cu gura căscată la tot filmul. Mi-a plăcut foarte mult cum joacă. Era foarte natural, mai ales în „O şatră urcă la cer”. De fiecare dată când văd vreun film cu el, parcă îl simt lângă mine”, spune Tamara Grigoraş, fosta colegă de clasă, dar şi cumătra lui Grigore Grigoriu.

Tamara, ca şi Iulia, a vizionat de multe ori filmele actorului. Chiar dacă ştie fiecare secvenţă, zice că nu s-a săturat de ele. ”În filme era serios, iar în viaţă era un bărbat vesel, parcă nu avea nimic pe suflet. A rămas modest chiar şi după ce a devenit popular”, adaugă pensionara în timp ce îşi mută cârja în altă mână.

Grigore Grigoriu a fost pasionat de fotbal. Tamara zice că uneori, când venea la ei în ospeţie şi ştia că este fotbal, lăsa totul la o parte, doar ca să privească jocul. Şi Nicolae Dumitraşcu, unul dintre verişorii acestuia, care tocmai venise în vizită la Tamara Grigoraş, confirmă aceste lucru: ”Nu departe de noi era o baltă. Odată ne-am dus cu el încolo. Era aşa de frumos, cu mult stuf… Când colo, el şi-a amintit de fotbal. S-a întors şi s-a dus să privească fotbal”.

Simion Ghimpu a pupat pământul unde s-a născut Grigore Grigoriu

Simion Ghimpu a fost un bun prieten cu Grigoriu, iar Tamara l-a văzut deseori în curtea ei. Niciodată nu o să uite o istorie pe care i-a povestit-o soţul ei, Gavril: ”A venit Ghimpu cu Grişa la noi şi l-a luat pe bărbatul meu şi s-au dus să vadă pământul unde s-a născut Grişa. Când au ajuns acolo, Simion s-a pus în genunchi şi a spus că „aici a trăit naşul meu” şi că pupă pământul. Şi a pupat pământul. Aşa mi-a povestit omul meu când a venit acasă”.

Grigore Grigoriu şi-a pierdut viaţa într-un accident rutier pe 20 decembrie 2003, în apropierea satului Palanca, Ştefan-Vodă. A fost înmormântat la Chişinău, iar cumătra lui, verişorii Nicolae şi Iulia îşi amintesc ca şi azi de acea zi. ”Era multă lume. Veneau din toate părţile, iar unii se uitau şi de la balcoane”, spune Nicolae.

„Eu i-am făcut coliva şi am dus-o tot drumul. Era urât afară. Ploua şi ningea. La cimitir am stat chiar în faţa gropii. Mă uitam în groapă şi mă gândeam că nu mai iese el de acolo. L-am visat de două ori după înmormântare. Un vis mi-l aduc aminte foarte bine. Parcă a venit la noi şi s-a rezemat de gard. Eu îl întreb: cum ai ieşit, cumătre, din groapă, că era tare adâncă? Da’ el spune: m-am chinuit, m-am chinuit şi am ieşit…”, îşi încheie povestirea Tamara.

Roxana TEODORCIC

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *