Voluntarii de război, daţi uitării
Ziua de 27 august este foarte aproape. Deşi, la nivelul conducerii de stat, în legătură cu serbarea aniversării a 20 de ani de la proclamarea independenţei R. Moldova, domină o stare de optimism, acesta nu-şi găseşte ecou în societate. Populaţia este preocupată de griji cotidiene, care nu-i permit să se gândească la semnificaţia istorică a acestei aniversări. Voi încerca să expun opinia voluntarilor de război privind cauzele situaţiei catastrofale din economie şi efectele ei asupra evoluţiei sferei sociale.
Voluntarii de război, încă în perioada perestroikăi lui Gorbaciov, s-au implicat în mişcarea pentru renaşterea naţională, suveranitatea şi independenţa R. Moldova. Pericolul asupra suveranităţii noastre plana încă din 1990, când Moldova mai era în componenţa URSS şi nu dispunea de armată naţională. Guvernul, pentru a apăra suveranitatea statului, adoptase hotărârea nr. 407, din 23 octombrie 1990, “Cu privire la crearea formaţiunilor de voluntari”, dar sub presiunea Moscovei a anulat-o peste o lună. Astfel, fie şi pentru o lună, conducerea statului a recunoscut statutul nostru de voluntari.
Lipsiţi de forţe armate regulate, guvernanţii de la Chişinău, deşi existau organe de drept, le-au permis conducătorilor de nivel orăşenesc şi raional din stânga Nistrului să desfăşoare acţiuni anticonstituţionale şi să accepte venirea cazacilor acolo. Aceiaşi guvernanţi au ordonat retragerea organelor de drept din localităţile de pe malul stâng al Nistrului, lăsând populaţia pe seama bandiţilor, care o torturau, jefuiau şi omorau. Tot atunci, poliţia s-a baricadat de-a lungul malului drept al Nistrului, privind pasiv peste râu. În acele condiţii, mii de tineri din stânga Nistrului s-au ridicat pentru a-şi apăra casele, familiile şi rudele de pârjolul abătut asupra lor. Cu aceşti tineri s-a solidarizat întreaga ţară, iar la apelul conducerii statului către oamenii de bună-credinţă s-a constituit Mişcarea Voluntarilor. Aceşti oameni şi-au lăsat serviciul, casele, familiile, copiii, fiind conştienţi de riscurile la care se supun. Benevol, ei s-au ridicat în apărarea independenţei şi integrităţii Patriei lor. Până la lansarea apelurilor şefului statului şi a Parlamentului către oamenii de bună-credinţă şi asigurarea voluntarilor cu arme şi muniţii de către autorităţile statale, dat fiind că armata naţională încă nu exista, era necesar ca Parlamentul de Legislatura a XII-a să adopte Legea cu privire la crearea formaţiunilor de voluntari, în contextul Hotărârii Guvernului nr. 407 din 23 octombrie 1990. O astfel de lege ar fi creat baza legală a participării benevole a cetăţenilor la războiul de pe Nistru. Înţelegem acum că adoptarea acestei legi era imposibilă în 1990, deoarece republica se mai afla în componenţa URSS. În 1991-1992, însă, adoptarea unei atare legi era şi posibilă, şi obligatorie. Noi, voluntarii, nu înţelegem de ce deputaţii de atunci, care astăzi cer înlesniri şi onoruri, nu au adoptat legea respectivă în 1992, lăsându-ne, timp de 20 de ani, să supravieţuim în condiţii mizerabile şi în chinuri insuportabile. Deputaţii de atunci erau conştienţi că lipseşte baza juridică pentru acţiunile lor, dar în pofida acestui fapt, împreună cu organele de drept, abuzând de mandate şi de funcţii, manifestând lipsă de responsabilitate pentru urmările acţiunilor lor, cruţându-şi doar rudele, au selectat tineri, dintre care mulţi total inapţi de luptă, şi, ameninţându-i cu puşcăria, i-au trimis în calitate de carne de tun direct pe câmpul de luptă.
După semnarea armistiţiului Snegur-Elţin, pe 21 iulie 1992, conducerea R. Moldova a capitulat. Chiar dacă nu exista o armată naţională, capitularea şi chiar războiul puteau fi evitate, dacă acele acţiuni ale KGB-ului şi ale liderilor separatişti ar fi fost curmate de organele de drept. Nemulţumirea voluntarilor a provocat marea îngrijorare şi chiar frica autorităţilor, care căutau prilej pentru a-i dezarma, după care, trimiţându-i pe la casele lor, să-i neutralizeze, iar lumea, treptat, să uite de ei. Atunci, voluntarii care, la apelul statului, au opus rezistenţă ocupanţilor, dintr-o categorie de oameni civic activă s-au transformat în jertfe ale acestui război, în oameni inutili statului. Autorităţile au adoptat o atitudine discriminatoare faţă de voluntari, evitând chiar şi utilizarea numelui de voluntar de război, deşi aceştia au constituit 80% dintre participanţii la luptele de la Nistru. Timp de 20 de ani, politicienii au conturat o imagine negativă a voluntarilor de război, urmărind scopul de a se eschiva de răspunderea pentru fărădelegile comise în raport cu ei. În toţi aceşti ani, suntem trataţi de birocraţi ca nişte terorişti, criminali şi chiar bandiţi. Din cauza lipsei unui statut special de voluntari de război, care ne-ar garanta drepturi fundamentale, statul, în fond, a renunţat la noi. În consecinţă, astăzi, voluntarii nu-şi pot găsi un loc în societate.
Îndată după “îngheţarea” războiului, Mişcarea Voluntarilor a cerut convocarea unei adunări generale a voluntarilor cu participarea conducerii statului. Preventiv au fost înaintate propuneri importante de transformări social-economice. Acestea se refereau la procesul de democratizare a societăţii, la metodele şi mecanismele de privatizare a întreprinderilor de stat şi a pământului, la soluţionarea dificultăţilor cu care se confruntă voluntarii, deoarece mulţi dintre ei au rămas invalizi, bolnavi, refugiaţi, au pierdut case şi locuri de muncă.
Guvernul a preluat iniţiativa şi, cu ajutorul SIS şi MAI, în grabă, fără a determina modul de reprezentare, a convocat adunarea generală a aşa-zişilor participanţi la conflictul de pe Nistru. La adunare au fost invitaţi în calitate de delegaţi mai toţi poliţiştii şi un număr extrem de mic de voluntari. În calitate de delegaţi au fost prezenţi şi foştii membri ai detaşamentelor de pază a înalţilor funcţionari de stat şi mulţi securişti, care nu au participat la lupte. Adunarea generală, deşi n-a fost reprezentativă, era condusă de ofiţeri superiori ai Ministerului Apărării. Prezidiul a ignorat toate propunerile voluntarilor, iar guvernanţii au obligat adunarea să constituie aşa-numita Mişcare a Combatanţilor, dirijată de SIS şi MAI. În conducerea noii organizaţii nu a fost admis niciun voluntar de război. Toate funcţiile din conducerea organizaţiei au fost repartizate poliţiştilor şi securiştilor, aflaţi sub ordinele şefilor din ministerul şi serviciul respectiv. Şeful statului şi guvernul a împuternicit Mişcarea Combatanţilor să reprezinte şi să apere, în exclusivitate, interesele participanţilor la luptele pentru integritatea R. Moldova, iar acestora li s-a atribuit o nouă denumire, străină lor în principiu, de combatanţi. Conducerea Mişcării combatanţilor, în componenţa căreia au fost incluse persoane care nu aveau nicio legătură cu războiul de pe Nistru, a fost coruptă de guvernare şi de aceea nu apăra interesele voluntarilor, ci interesele conducerii statului în faţa voluntarilor. Au fost ignorate şi cerinţele Mişcării Voluntarilor privind democratizarea societăţii şi a economiei Republicii Moldova. Deci, în schimbul recunoaşterii, prin legiferarea noastră în calitate de voluntari de război, printr-un astfel de truc, conducerea statului s-a eschivat de responsabilitatea ce îi revine şi de crimele admise în raport cu partea cea mai activă a societăţii – voluntarii. Invenţia guvernării, “Mişcarea Combatanţilor”, a deschis portiţe numeroşilor profitori, care, fără niciun merit, au obţinut cele mai înalte distincţii de stat, apartamente, vile, loturi de pământ, credite bancare etc., lăsându-i cu nimic pe voluntarii invalizi, răniţi, bolnavi şi pe acei dintre ei care şi-au pierdut locuinţele şi au rămas şomeri.
În aceste condiţii, în 1993, voluntarii de război au fost nevoiţi să constituie organizaţia obştească Uniunea Voluntarilor din R. Moldova, reînregistrată în 1997, cu scopul de a apăra drepturile fundamentale ale voluntarilor şi ale familiilor lor. Din cauza politicii dure a guvernanţilor, numeroşi voluntari au rămas invalizi, bolnavi, răniţi, refugiaţi, fără casă şi fără masă. Din cauză că gospodăriile colective au fost desfiinţate, iar uzinele şi fabricile “privatizate”, voluntarii au rămas fără locuri de muncă şi fără cote de pământ. Fiind pe atunci tineri, de la 16 la 35 de ani, voluntarii nu puteau avea, în niciun fel, 19 ani lucraţi în colhoz, ca să primească cote de pământ, aşa cum prevedea Codul Funciar, iar cei care sunt originari din stânga Nistrului, ocupată de Federaţia Rusă, în general au pierdut totul. S-au ales cu nimic şi miile de voluntari din satele din dreapta Nistrului care lucraseră la întreprinderile industriale din localităţile ocupate.
Voluntarii de război au fost în “atenţia” SIS în toţi cei 20 de ani de Independenţă. Rezistenţa lor împotriva fărădelegilor săvârşite de elita politică a fost mereu torpilată atât la nivel central, cât şi local. O altă încercare de dezbinare şi anihilare a voluntarilor de război a fost atribuirea noastră în 2003 la categoria de veterani, aplicându-ni-se titulatura de participanţi la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii R. Moldova. Dacă autorii acestei iniţiative ar fi citit măcar definiţia noţiunii de “veteran”, formulată clar în art. 6 al Legii “Cu privire la veterani”, aveau să se convingă de absurditatea acestei idei. Toate acestea s-au făcut, iarăşi, cu scopul de a şterge din memoria poporului buna amintire despre noi, voluntarii de război.
Uneori ni se reproşează că am fi “terorişti”, “bandiţi”, că ne-am înrolat de bunăvoie în lupta pentru apărarea independenţei şi, din această cauză, nu avem dreptul să cerem ceva de la stat. Politicienii sunt împotriva legiferării noastre ca voluntari de război, reproşându-ne că am pierdut războiul. E un reproş absurd, deoarece nu Chişinăul a declarat război altei ţări, iar noi ne-am dus să ne apărăm Patria.
Aşteptări de la noua putere
Şi la adresa actualei guvernări am trimis 180 de scrisori, în care am explicat că guvernanţii precedenţi nu au elaborat o lege necesară legalizării participării voluntarilor la război, fapt care denotă că am fost folosiţi de guvernanţi în interese politice, fără a fi răsplătiţi. De asemenea, am descris evoluţia tragică a sorţii noastre timp de 20 de ani şi am demonstrat care este deosebirea dintre noi şi foştii poliţişti şi securişti. Am argumentat că voluntarii de război nu pot fi încadraţi în categoria veteranilor celui de al Doilea Război Mondial şi că e necesară recunoaşterea unui statut special în cazul nostru, cei care, benevol şi conştient, cu arma în mână, faţă în faţă cu inamicii, am luptat pentru R. Moldova. În lipsa Legii cu privire la statutul juridic special al voluntarilor de război, nici nu putem să-i comemorăm, cu onorurile pe care le merită, pe cei căzuţi pe câmpul de luptă. Este regretabil şi faptul că statul nu are o evidenţă a voluntarilor căzuţi pe câmpul de luptă şi a celor dispăruţi fără veste. Nu mai suportăm să fim etichetaţi de unii politicieni drept terorişti sau bandiţi. Vrem să fim apreciaţi la justa valoare şi să avem respectul pe care îl merităm. În caz contrar, dacă puterea nu ne recunoaşte, dacă ne consideră terorişti şi bandiţi, atunci, pe banca acuzaţilor, împreună cu noi, vor trebui să se prezinte toţi acei la apelul cărora am răspuns şi ne-am ridicat în apărarea ţării.
Şi de această dată, la scrisorile noastre adresate guvernării nu am primit niciun răspuns şi nu ni s-a organizat nicio întrevedere pentru a discuta problemele cu care ne confruntăm. Se vede că, deşi actualii guvernanţi sunt educaţi în Occident, experienţa managerială au preluat-o de la guvernările anilor ’90, or, şi actuala guvernare are aceeaşi atitudine faţă de voluntarii de război ca şi guvernele anterioare.
Noi, voluntarii, nu avem altă soluţie decât, în toamnă, să ieşim în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru a deschide ochii guvernanţilor. N-am vrea ca “putregaiurile naţionale” să ne oblige încă o dată să apărăm această ţară, cum am făcut-o în anii 1991—1992.
Mihail MOROI, vicepreşedintele organizaţiei teritoriale Anenii Noi a Uniunii Voluntarilor din R. Moldova, cavaler al Ordinului "Credinţă Patriei", clasa I
