VIDEO Satul Elenovca: La o margine de lume cu 2 case, 4 oameni și 100 de oi

În comuna Târnova, la 12 km de orașul Dondușeni, este amplasat satul Elenovca. La fel ca multe alte sate din R. Moldova(RM), localitatea e pe cale de dispariție. Potrivit recensământului din anul 2014, în Elenovca, locuiau șase persoane, dintre care cinci bărbați și trei femei, astăzi însă au rămas doar patru oameni în sat. Localnicii își amintesc că, pe vremurile sovietice, satul avea peste 30 de gospodării, era școală și magazin, astăzi, însă, au rămas doar două case uitate la o margine de lume.

Deși Elenovca se regăsește pe hartă, fără ajutorul localnicilor nu am fi reușit să ajungem în sat. Drumul se termină în Briceva, localitatea alăturată, iar de acolo trebuie să rătăcești pe drumurile de țară care te poartă printre lanurile de floarea-soarelui sau de porumb. Satul este amplasat la trei km de civilizație, iar liniștea din Elenovca este una copleșitoare, lucru despre care relatează și localnicii: „Aici timpul parcă s-ar fi oprit”, zic ei. Infrastructura lipsește în totalitate, iar cele două case din care și constă satul, abia de mai rezistă vremii.

„Așa trece viața, așa trece anul”

Ieșind de printre lanuri, ne-am văzut ajunși în sat. În fața noastră, ca pe palme, se întinde gospodăria lui Valeriu Panțîr, ciobanul care, de mai bine de 20 de ani, trăiește singur aici. Un bărbat de statură medie, brunet, cu părul ușor creț, față sculptată și cu riduri bine pronunțate pe frunte și sub ochii albaștri. Casa ciobanului de parcă ar fi din dramele lui Ion Druță. O căsuță din lut, cu pereții albaștri, văruiți, risipiți de timp. Pe acoperișul cărămiziu, oalele abia de se mai țin. În mijlocul ogrăzii, se înalță un cuib de cocostârci, iar gospodăria este înconjurată de ocolurile animalelor. Oi, cai, vaci, rațe, cocoși, câini – de toate vezi plimbându-se pe acolo. Valeriu este zootehnician de profesie, astfel, povestește el, pe timpuri, ograda îi era asemeni unei grădini zoologice – creștea tot felul de animale și păsări rare, ba chiar avea și o fermă de fazani.

S-a născut la 1 ianuarie 1971, în satul Baraboi. Vecinii și până azi îi zic „baraboischii”. Cu 20 de ani în urmă, a cumpărat gospodăria din Elenovca cu tot cu 400 de oi de la un bătrân. S-a mutat aici cu soția și cu feciorul: „Ne-am mutat cu traiul aici și am început să ne dobândim pâinea pentru trai”. Cu timpul, însă, băiatul a plecat la studii în Rusia, iar soția l-a părăsit. De atunci, locuiește singur printre cele 100 de oi care i-au mai rămas, cel mai bun prieten fiindu-i câinele – Doina, care-l ajută atunci când pleacă cu animalele la păscut. Bărbatul spune că s-a deprins cu toate neajunsurile și îi pare că totul așa și trebuie să fie, nu se gândește să plece din Elenovca, pentru că „libertatea – iată ce iubește”.

Ciobanul tocmai venea cu căruța din Baraboi, unde dusese laptele la punctul de colectare. Coboară din căruță, liniștește câinii, ne salută și își leagă calul.

„Trăiesc singur aici. Vara, iarna – tot timpul sunt aici – anul împrejur. Trăiesc viața ca într-un simplu sat”, spune zâmbind Valeriu.

„Cu asta și trăim — resurse de viață și așa mai departe”

Valeriu se întreține din banii pe care-i obține din vânzarea laptelui. Așa, zilele și le petrece având grijă de cele 100 de oi și cele 20 de vaci. A avut mai multe propuneri să-și vândă animalele, dar spune că, de mic copil, a crescut printre ele, astfel au devenit ca „o familie”.

Diminețile ciobanului încep, de obicei, cu o cafea, cu mulsul oilor și a vacilor.

„După care, duc vacile pe imaș, mănânc, iau oile și plec până la ora 12 să le pasc. La amiază, dau apă la vaci, mănânc și iar iau oile și iar – la păscut. Seara mulg oile, vacile, mănânc, mă spăl și – la odihnă, ca toată lumea. Așa trece anul, așa trece viața. Noi, aici, avem ocupația asta de dimineață până seara. Când e mai greu, când e mai ușor, depinde și de cum e anul. Se întâmplă că animalul azi dă lapte, mâine- înțarcă. Cum îl hrănești – așa și primești”, conchide Valeriu.

Laptele îl vinde la punctul de colectare din Baraboi, satul în care s-a născut, „Primim la sfârșit de lună banii – ca toți oamenii. Cu asta și trăim – resurse de viață și așa mai departe”, zice el.

În Elenovca nu este magazin și nici punct medical, cel mai apropiat medic este cel din Târnova, satul vecin. Valeriu spune că pentru a ajunge la medic trebuie să meargă 40 de minute pe jos. Cu toate că i-ar plăcea ca acestea să fie mai la îndemână, bărbatul spune că „astea-s probleme ca la toți, dar noi ne-am deprins, de parcă așa și trebuie să fie”.

„Ne ducem la piață, ca orice om, în Baraboi – miercuri, în Târnova – joi. Dacă nu, ne ducem la Dondușeni o dată pe săptămână – luăm tot necesarul și întrebări nu-s, punem în frigider”, spune cu simplitate ciobanul.

Deși astăzi cele două case din sat au lumină, bărbatul povestește că, în urmă cu ceva ani, se vorbea ca Elenovca să fie deconectată, doar că ei au „spus că sunt în același drept pe pământ ca toată lumea” și nu le-au mai „tăiat-o”.

„Așa-i viața în țară la noi. Toți fug – se duc peste hotare”

Valeriu povestește că, pe timpuri, satul avea peste 30 de gospodării, că era grădiniță, școală primară, era și un magazin, iar „lumea trăia ca toată lumea”. În vremurile sovietice, bărbatul spune că localnicii lucrau în colhoz, dar când s-a desființat, „lumea de-amu care și-încotro”.

„Am înțeles un lucru: așa cum în ziua de azi se duc în general din țară – așa s-au dus și de aici. Că tot, un copil să se ducă la școală – trebuie să aibă condiții, dar în sat nu erau nici învățători. Apoi alte probleme apăreau – nu era punct medical, ca la Briceva sau ca în alte sate, și asta-i problemă. Fiecare om, în ziua de azi, caută condiții mai bune de viață, să le aibă pe toate și cred că de asta s-au și dus. Da’ eu-s deprins. Nu vreau să plec de aici, sunt deprins la țară, să lucrez, să țin, să fac”, explică ciobanul mângâind-o pe Doina.

Valeriu spune că oamenii nu mai sunt cei de altă dată, „care să vină la pământ, la muncă, la balegă – lumea în ziua de azi caută un lucru mai ușor”. De aceea și-a pierdut speranța că localnicii vor mai reveni vreodată, mai ales în condițiile în care „lumea” pleacă zilnic peste hotare, iar statul nu le oferă ajutor.

„Îmi închipui că nimic nu ar putea să se schimbe, pentru că dacă în satele mari – jumătate dintre case sunt goale, atunci omul cela nu mai vine înapoi. Așa-i viața în țară la noi. Toți fug – se duc peste hotare. Când ar fi o susținere ceva, de la stat, dar la un om din Elenovca nu mai ajunge ajutor niciodată. De-atâta și oamenii se duc și nu o să vină aici”, concluzionează ușor supărat bărbatul.

Întrebat dacă îi lipsește comunicarea, Valeriu spune că, dacă ar fi să se gândească la comunicare, ar trebui „să se dezică de animale și de Elenovca”, lucru la care nu poate renunța, zice că „e bine acolo unde nu suntem noi”. Atunci când îi este dor să vorbească cu cineva, își sună fratele, sora și alte rude. Zice că, de sărbători, aceștia vin în ospeție, alteori se duce el pe la ei. Cât despre vecinii săi, Valeriu crede că „doi vecini într-un sat ar trebui să fie ca doi frați, însă ei sunt oameni închiși”, de aceea doar se salută și își caută fiecare de drumul lui.

„Doamne, mai repede să plecăm, aici liniștea e așa de apăsătoare”

Nu departe de casa ciobanului, puțin mai în deal, mergând pe o potecă, printre copaci, găsim ascunsă casa Tatianei și a lui Vasile (nume schimbat, n.r.). Bărbatul, de 51 de ani, cu origini ucrainene, s-a născut și a trăit toată viața în Elenovca. Tatiana este cu trei ani mai mare. La fel ca și soțul său, își trage rădăcinile dintr-o familie de ucraineni. Femeia s-a născut în Târnova, satul vecin, dar s-a mutat în Elenovca în urmă cu 20 de ani, după ce s-a căsătorit cu Vasile. Nu au copii, spun că asta le-ar complica și mai mult viața. În schimb, au grijă de mama lui Vasile, care de câțiva ani este țintuită la pat.

Tatiana, o femeie bine făcută, blondă, cu păr scurt și cu ochii albaștri, se arată mirată să vadă oameni străini în sat, dar e curioasă să afle ce ne-a adus acolo.

Ne povestește că oamenii în Elenovca „nu trăiesc, dar supraviețuiesc”, își dorește din tot sufletul să plece mai repede de aici: „Doamne, mai repede să plecăm, aici liniștea e așa de apăsătoare”. Femeia spune că, în urmă cu ceva timp, planificau să plece în Rusia, dar Vasile s-a răzgândit în ultimul moment.

Cele trei vaci pe care le îngrijesc sunt singura lor sursă de venit. „Vindem laptele – acesta și este venitul”, explică gospodarii.

„Suficient – e greu de spus. Se întâmplă să fie dificil. Contează cât de mult lapte vindem, iar venitul trebuie repartizat cu grijă, așa ca să ne ajungă pentru toate. E greu”, mărturisește Tatiana.

Pentru că cel mai apropiat punct de colectare a laptelui este la trei km de ei, în satul vecin, Briceva, zilnic sunt nevoiți să meargă câte șase km (încolo și înapoi).

„Iarna ne descurcăm foarte greu. E greu să mergem pe jos până în satul vecin, nu avem deloc drumuri și nu avem transport”, zice cu indignare Tatiana.

„Ne lecuim unul pe altul”

Femeia își amintește că, pe timpuri, în sat, era școală primară și magazin „ce-i drept, cam demult”, acum, însă, „nu este nimic absolut”.

„În satul vecin ne facem cumpărăturile sau ne ducem până la Dondușeni. Luăm de toate, ca să avem rezerve, calculând să ne ajungă pe toată săptămâna. Restul, creștem în jurul casei, doar că anul acesta nu am avut mare noroc, ploile au distrus cam tot”, spune mâhnită aceasta.

Cu toate greutățile se descurcă singuri, chiar de se îmbolnăvesc: „Ne lecuim unul pe altul”. Ironic, Tatiana spune că are „farmacia” ei acasă, își cumpără toate medicamentele din timp, pentru că medicul la care sunt puși la evidență, la fel, este în satul vecin.

Zilele și le petrec muncind, doar seara cât se mai uită la televizor sau navighează pe internet. Se bucură mult atunci când mai trece vreo rudă pe la ei.

La fel ca și Valeriu, Tatiana e nesigură în ziua de mâine și crede cu tot dinadinsul că oamenii nu se vor mai întoarce niciodată în acest sat, ba mai mult, spune că peste câțiva ani satul va dispărea.

„Oamenii au plecat și asta e, nu știu de ce au plecat, dar nu se poate face nimic ca ei să se întoarcă în Elenovca – aici nu mai este nimeni. Pentru ca oamenii să revină, ar trebui să aibă aici măcar o rudă și ceva de lucru. Iată mai demult erau colhozurile – măcar undeva oamenii se duceau, dar acum nu mai este nimic”, povestește disperată femeia.

În RM fiecare a patra casă din sat este goală

Migrația este una dintre marile probleme ale RM, atât cea externă, cât și cea internă, când tot mai mulți oameni se transferă cu traiul în orașe. În consecință, condițiile de viață din sate devin tot mai complicate pentru cei care rămân să locuiască acolo.

La sfârșitul anului 2014, Biroul Național de Statistică a publicat datele preliminare ale recensământului populației și locuințelor din RM. Potrivit acestuia, în țară trăiesc 2.913.281 de cetățeni, adică cu 1 milion mai puțin decât în anul ​2004, dintre care 3/4 locuiesc în mediul rural. Cu toate acestea, tot mai multe sate rămân fără locuitori.

CITIȚI ȘI: Odaia, satul cu cinci locuitori