Victor Voinicescu-Sotski: „Fiecare dintre noi trebuie să simtă când vine timpul să întoarcă o pagină ”
— Domnule Victor Voinicescu-Sotski, în viaţa dvs., ce a fost mai întâi: actoria sau poezia? Filmele sau cele patru plachete de versuri: „O sută şi unu poeme”, „Cântecul lăstunului”, „Umbre şi lumini”, „Evanescenta miezenopţii oră”?
— Ambele s-au născut concomitent, căci verbul, dar şi prezentarea lui, merg mână în mână. Eu, când dau de o poezie frumoasă, în suflet imediat se naşte dorinţa de a o rosti spectatorilor, de a împărtăşi cu ei bucuria cuvântului, de a trăi împreună starea de catharsis. Dar, vorbind cronologic, la început a fost poezia. Pe rol de catalizatoare era regretata mea mamă, fostă profesoară de română care, în lungile seri de iarnă din copilăria şi adolescenţa mea, ne citea, mie, fratelui şi surioarei mele, poezii de Eminescu. O ascultam vrăjiţi, ca mai târziu, pe la 16-17 ani, să îndrăznesc să aştern pe hârtie primele mele încercări de poezie. Şi pasiunea pentru actorie tot din copilărie vine. A izvorât din dragoste, iar ceea ce se naşte din dragoste e durabil. Pe când aveam vreo 15 ani, m-am îndrăgostit de profesoara mea de franceză. Era tânără, avea vreo 22 de ani, era foarte frumoasă şi, desigur, foarte spirituală. A înţeles ce mi se întâmplă şi mă trata cu menajamente. Ea mi-a insuflat dragostea de teatru. De prin clasa a 5-a am început să joc pe scena şcolii şi tot de atunci am îndrăgit scândura scenei.
Pe 6 noiembrie, la Căuşeni, a fost inaugurat cinematograful şi centrul cultural polivalent „Grigore Grigoriu”, graţie strădaniilor fiului marelui dispărut, regizorul şi cineastul Octavian Grigoriu, care a ţinut să înveşnicească astfel memoria celebrului său tată. La eveniment a participat un alt mare actor şi poet, venit cu această ocazie de la Paris – Victor Voinicescu-Sotski. Amintim aici câteva titluri de filme în care s-a produs actorul: documentarul „Alături de noi”, filmele „Poienile roşii”, „Каратель”(„Justiţiarul”), „Grânele amare”, „Dacă vrei să fii fericit”, „Această clipă”, „Singur în faţa dragostei”, „Salut, Maria”, „Ofiţer în rezervă”, „Lăutarii”, „Сicatrice în amintire”, „Ultimul haiduc”, “Rădăcinile vieţii”, „Servindu-ţi Patria”, „Un răsărit pe Gange”, „Întuneric peste Chili”, „Vreau să cânt!”, „Un caz la festival”, „Bătrânul şi mârţoaga” etc., precum şi în filmele de la studiourile din Franţa:„Engrenages”, „Un flic”, „Interpol” etc.
— Şi cum aţi ajuns pe marile ecrane?
— E o poveste lungă. În 1962, am absolvit şcoala, la Bălţi, unde se stabilise, venind din Floreşti, familia noastră. Sosisem la Chişinău ca să-mi continui studiile la Facultatea de biologie a Universităţii de Stat. Dar numai de biologie nu-mi ardea, pentru că eram deja contaminat iremediabil de dragostea pentru actorie. La nivel de subconştient, parcă aşteptam să mi se producă miracolul cinematografic. Şi s-a produs! Mulţi consideră că primul film în care m-am produs este „Poienile roşii”, dar puţini ştiu că, până la acest film, jucasem în documentarul Olgăi Uliţkaia „Alături de noi”. Sper că acest film ideologic care, deşi proslăvea regimul sovietic, era făcut profesionist, se mai păstrează în arhivele „Moldova-film”. Chiar mi-aş dori să-l revăd. E primul meu pas în cinematografie, la doar 17 ani, după care a urmat „Poienile roşii”.
— Unde v-a găsit regizorul Emil Loteanu?
— Nu Loteanu m-a găsit, ci Mihai Bădicheanu, de altfel, ca şi pe Svetlana Toma, mai târziu. Dar persoana care cu adevărat m-a contaminat de teatru, a fost regretatul regizor şi actor, prietenul meu de atâţia ani, celebrul Andrei Băleanu. Mihai Bădicheanu pe atunci avea misiunea, fiind adjunctul lui Loteanu, care îşi pregătea viitorii actori, deschizând o şcoală de actorie pe lângă „Moldova-film”. Printre profesorii de măiestria actorului, la acea şcoală, Loteanu îl invitase şi pe talentatul actor şi regizor Ion Sandri Şcurea. Eu ştiam deja de Loteanu, văzusem filmul său „Aşteptaţi-ne în zori”. Îl adoram. Pe când eram student, în weekend, ieşeam cu alţi colegi la plimbare pe bulevardul Lenin, azi Ştefan cel Mare. În una din zile, pe bulevard, se apropie de mine şi mă opreşte Andrei Băleanu. Îmi zice: „Ai mutră de artist. Eşti moldovean?” I-am răspuns afirmativ. Cuvintele lui mi-au intrat adânc în subconştient. În altă zi dă de mine Bădicheanu. Tocmai căuta, la indicaţia lui Loteanu, noi candidaţi pentru şcoala sa şi el m-a invitat acolo să-mi facă cunoştinţă cu Emil Loteanu. Vin eu la studiou şi Loteanu din prima privire a pus ochiul pe mine, distribuindu-mă în rolul jurnalistului Andrei Gruia din filmul „Poienile roşii”. Era extrem de minuţios, exigent. În acest context, mi-am amintit de Eugen Doga şi de munca sa uriaşă la filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară”. Loteanu i-a zis tranşant: vreau un vals. Doga îi aducea variantă după variantă, dar Emil i le respingea, aşa încât maestrul ajunsese la vreo 50 de variante. „Am însurit! Veneam cu notele şi tremuram: iarăşi o să mi le respingă”, îşi aminteşte Doga. Astfel, „în chinurile facerii”, s-a născut celebrul vals, îndrăgit pe toate meridianele lumii. Acesta era Emil Loteanu, un mic dictator în artă, probabil, singurul domeniu în care cuvântul „dictator” nu are conotaţii negative. În scurt timp, am abandonat studiile de la Universitate şi, la îndemnul lui Emil Loteanu, am plecat la Moscova, fiind primit în una din cele mai prestigioase şcoli teatrale din lume, renumitul GHITIS.
— A urmat prima întâlnire pe platoul de filmare cu Svetlana Toma?
— Întocmai. Ulterior am mai jucat împreună în vreo 5-6 filme. Dacă eu mai jucasem în documentarul de care am amintit, pentru Svetlana, „Poienile roşii” a fost botezul în cinematografie. Apropo, de titlul filmului. Ştiaţi că iniţial s-a numit „Ciuleandra”? Dar, fiind prezentat la consiliul artistic, titlul nu a trecut cenzura. Se iscase mare tărăboi, şicane dureroase mai ales pentru Emil Loteanu, pietrele fiind aruncate mai ales în capul regizorului: „Ce-i cu titlul acesta? Parcă-i scos din saloanele burghezo-moşiereşti româneşti!” Ca să fie salvat filmul, de altfel, primul film postbelic color în ecran lat în limba română din RSS Modovenească, i-am căutat alt titlu. Au fost fel de fel de propuneri. Până la urmă, tot de la înţeleptul şi şmecherul Bădicheanu veni salvarea – „Poienile roşii”. Având conotaţii ambigue, biata culoare roşie fiind acaparată de bolşevici şi prefăcută în portdrapel, titlul a fost acceptat, deşi în film culoarea are cu totul altă semnificaţie – poienile roşii sunt poienile mănoase, pline de belşug, o bucurie a pământului pentru ţăranii legaţi de glie.
— Din cele patru plachete de versuri, una, cred, vă reprezintă plenar – „Evanescenta miezenopţii oră”. Aici cititorii descoperă cu uimire versuri în trei limbi – română, rusă şi franceză. Aici, nici o poezie nu e scrisă într-o limbă şi apoi tradusă în alta, toate fiind scrise în original. Cum aţi ajuns la atare performanţă?
— Nu a fost deloc uşor. Eu sunt perfecţionist, dar şi autodidact. Limba mea maternă-româna, a avut multe de pătimit. La Bălţi, primele patru clase le-am făcut în limba rusă, acolo mediul urban era şi, din păcate, mai este unul rusolingv. Personal, nu am avut niciodată probleme cu exprimarea în limba rusă. Cât priveşte limba franceză, când am venit la Paris, m-am pus pe carte, studiind limba nu doar livrescă, ci, mai cu seamă, cea vorbită. În străinătate am lucrat, iniţial, de toate, or, nici o scenă nu mă aştepta cu braţele deschise, aşa e legea străinii. Am lucrat şi în construcţii, dar încercam să trag foloase „lingvistice” de peste tot. Vorbeam cu muncitorii în franceză, exersam. Limbile romanice, având aceeaşi matriţă, erau mai accesibile pentru mine. Apoi, fără cunoaşterea limbii băştinaşilor, nu ai ce căuta în ţara în care ai ales să locuieşti. Acest principiu a fost neglijat conştient şi brutal de şoviniştii velicoruşi, instalaţi sau chiar născuţi la noi. Până la urmă, acest fenomen a şi servit drept principalul moti de dezintegrare şi dispariţie a aşa-zisului imperiu URSS.
— De 33 de ani sunteţi „rupt” de limba română. Ce faceţi ca să nu o uitaţi?
— Din păcate, nu am cu cine s-o vorbesc decât sporadic, aleatoriu. Pentru a nu o uita, mă străduiesc să privesc cât mai multe emisiuni în română, să citesc permanent literatură în română. Bineînţeles, să-mi uit limba maternă ar fi un lucru imposibil! În acelaşi timp, o limbă literară frumoasă are doar de suferit, dacă n-o vorbeşti timp îndelungat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte două limbi în care mă exprim prin vers: franceza şi rusa. Nu e deloc uşor. Această abnegaţie de a scrie poezie în limbi diferite cere un efort suplimentar, o concentrare deosebită.
— Chiar dacă, vorba dvs., să-l joci pe Moliere în original, oricât ai dori, e imposibil, dacă nu eşti francez nativ, aţi jucat pe scene pariziene, în franceză, aţi ridicat în picioare spectatori francezi, fiind aplaudat la bis. Vorbiţi-ne şi despre colaborarea cu celebrul regizor român Virgil Tănase, stabilit la Paris.
— De la început, când hotărâsem să joc pe faimoasele scene franceze, mă pusei pe muncă, absorbind cuvintele, sunetele, muzicalitatea şi multitudinea sensurilor ascunse în unul şi acelaşi cuvânt. Uneori, îmi venea să plâng de necaz, privind şi ascultând televiziunea franceză, înţelegând cuvintele, dar nereuşind să înţeleg sensul frazei. Mi-au trebuit zece ani de muncă asupra limbii, ca să pot vorbi curgător şi că pot deosebi dialectele şi accentele specifice fiecărei regiuni franceze. Dar, problemele mele ca actor abia începeau…
Nici vorbă de roluri franceze. După câteva fraze pronunţate, interlocutorul meu francez îmi adresa aceeaşi blestemată întrebare: de ce origine sunteţi? Vorbiţi perfect, dar vă trădează o muzicalitate ce nu scapă unei urechi franceze… Îmi venea să-l pălmuiesc şi să-mi dau câteva palme şi mie! Dar viaţa e plină de surprize… La Ambasada României, l-am întâlnit pe celebrul regizor Virgil Tănase, care era în post de director al Centrului Cultural Român în incinta Ambasadei. Avea proaspăt scrisă, în franceză, o piesă pe motivele piesei celebrului dramaturg italian Carlo Goldoni, „Doi gemeni din Veneţia”, şi îşi căuta protagonistul principal. Întâlnirea cu Tănase a fost una prodigioasă. Aveam aceeaşi şcoală şi aceleaşi aspiraţii. Cu acel spectacol şi cu „Acest copil teribil al secolului XX”, altă piesă scrisă de Virgil Tănase, am fost aplaudaţi şi pe scenele faimosului festival al artei teatrale din toată lumea, în sudul Franţei, la vechiul sediu al Papei de la Roma, Avignon. Am colindat şi prin oraşe ruseşti, de la Moscova la Sankt-Petersburg, la Micul Festival Avignon din Rusia. Când, în scenă, scoteam intenţionat vreo frază în rusă, publicul fascinat nu credea că un actor francez (aşa eram considerat!) posedă limba lor! Era ca şi cum Alain Delon ar fi pronunţat un monolog, fără vreun accent, în chineză…
— Care sunt cele mai frumoase amintiri de la baştină?
— Dulcele chip al măicuţei mele… Ochii ei plini de lacrimi, de dragoste şi de îngrijorare, când mă pornisei în necunoscut, nu se uită! Fiica, cu durerosul sentiment de culpabilitate, ce-mi apasă pieptul… Colegii şi prietenii dragi, mulţi dintre care nu mai sunt. Plaiul blând moldav, ce mi-a legănat visurile. Oamenii simpli, de la sat sau din oraşe – spectatorii mei iubiţi, cărora le datorez succesul scenic şi cel cinematografic… Duc dorul şi lipsa lor în permanenţă!
— În ce condiţii aţi accepta să reveniţi acasă? Azi, acasă, e la Paris sau la Chişinău?
— E greu să vă răspund la cea mai dureroasă întrebare pentru cei ce şi-au părăsit meleagul natal, fie în căutarea unui ideal, fie în căutarea unei vieţi mai bune. Pentru o colaborare cinematografică fructuoasă şi vrednică – n-aş ezita mult. La apusul soarelui, mai avem nevoie de lumina lui strălucitoare, ca să ne mângâie visele până la următorul răsărit… Să ne rugăm ca pace-n lume să fie. Iar „acasă” pentru fiece om e locul, unde te simţi ca acasă, acolo, de unde lacrimile mamei nu te lasă să pleci…
— Vă mulţumim.
Interviu realizat de Veronica BOLDIŞO
