Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Viaţa de după gratii

Viaţa de după gratii

Majoritatea copiilor din penitenciare fac parte din familii vulnerabile. Mulţi dintre ei nu ştiu nici măcar a scrie sau a citi. Rămaşi fără supravegherea părinţilor sau a unor rude apropiate, adolescenţii, nesupravegheaţi de nimeni, greşesc, pentru ca apoi să fie traşi la răspundere.

Ruslan are 17 ani şi este închis pentru furt la Penitenciarul nr. 2 din Lipcani. Tânărul trebuie să mai stea după gratii doi ani. El nu neagă faptul că ar fi vinovat. În acelaşi timp, Ruslan susţine că va face tot posibilul să nu revină pe calea de odinioară.

O să mă angajez, ca să nu mai fur

Ruslan te cucereşte prin sinceritatea sa copilărească şi prin credinţa în ziua de mâine: „Când o să ies de aici, o să mă angajez la un loc de muncă, ca să nu mă mai duc să fur, să primesc din munca mea un bănuţ şi să-mi fac şi o familie”. Cu o inocenţă surprinzătoare, povesteşte cum a început să fure mai întâi bomboane, pe care le vedea la alţii, dar rareori avea posibilitatea să mănânce vreuna, apoi a trecut la lucruri mai mari şi la bani. Deşi provine dintr-o familie vulnerabilă, a început să fure nu pentru că nu avea ce mânca, ci din joacă, iar apoi n-a mai putut să se oprească.

Ruslan mărturiseşte că irosea banii obţinuţi în van: „Beam, mâncam, mă odihneam”. Acum, însă, este gata să pună punct trecutului pentru a-şi petrece viaţa alături de bunică, cea care l-a crescut, şi de surorile mai mici, care au nevoie de fratele lor: „O să mă angajez la un loc de muncă, ca să nu mai fur şi să pot avea grijă de fete”. Deşi a greşit, bunica sa continuă să-l susţină şi, potrivit băiatului, aşteaptă să revină acasă: „Spune că e tare greu că nu-s alături. Când eram acasă, măcar că furam, o ajutam cu ce puteam, aduceam de foc sau făceam curăţenie pe acasă. Mă duceam undeva şi făceam un bănuţ, iar de furat m-am apucat în ultimul timp şi am ajuns aici”.

Ruslan, la fel ca mulţi alţii, a fost îngrijit de bunica sa, despre care vorbeşte cu mult drag: „Am bunică. Tata nu ştiu unde e, mama tot nu ştiu, nu se răspunde. Eu mai mult cu bunica, însă ea e bolnavă. De aceea, vreau să mă duc mai repede acasă, altfel nu se poate”. Pentru a avea posibilitate să se întoarcă mai curând acasă şi să-i fie micşorat termenul de detenţie, Ruslan are un comportament exemplar şi nu chiuleşte de la orele de muncă, făcând ordine pe teritoriu sau dând mâncare la animalele de la ferma de pe teritoriul penitenciarului. Cel mai mult, însă, tânărul suferă din cauza despărţirii de cei dragi: „E foarte departe. Dacă nu-i părintele alături, e greu şi gata”.

Primele mărturisiri au fost foarte grele

Pavel, ca şi mulţi alţi deţinuţi, îşi ispăşeşte pedeapsa pentru furt. A ajuns la penitenciar la vârsta de 16 ani: „Îmi doream să am şi eu bani, să am un telefon, un scuter, ca alţi băieţi, şi m-am întrebat: dacă pot avea ei, eu de ce nu pot să am? De la asta a început furatul şi aşa am nimerit şi eu pe acest drum”. Soarta lui Pavel se aseamănă cu cea a lui Ruslan. El, de asemenea, are două surori mai mici, despre care vorbeşte cu multă blândeţe şi care au rămas în grija mamei: „O să ies şi-o să mă angajez la construcţie ca salahor, ca să ne putem descurca”.

Deseori, însă, Pavel simte că-i este frică de viitor, căutând sprijinul psihologului: „Când mi-e greu pe suflet, mă duc să vorbesc cu ea şi parcă-mi stă mai uşor, mă simt mai liniştit”. Ludmila Ciornaia, psihologă la Penitenciarul nr. 2, spune că minorii deţinuţi se apropie de ea cu diverse probleme: la început le este greu să se obişnuiască cu noul regim de viaţă, sunt înrăiţi, dar le e frică şi de ceea ce va urma. Această frică se acutizează îndeosebi atunci când trebuie să iasă la libertate. Psihologa spune că băieţii „îşi fac griji. Vin şi întreabă cum vor fi acceptaţi de rude, cum îi vor privi oamenii care-i cunosc: vecinii sau cunoscuţii”.

În afară de psiholog, tinerii se mai adresează pentru un sfat sau pentru un cuvânt bun şi la Adrian Nemerenco, preotul de la Biserica „Ştefan cel Mare şi Sfânt” de pe teritoriul penitenciarului. Părintele recunoaşte că, pentru el, penitenciarul „a fost o lecţie, un examen. Mărturisirea tinerilor deţinuţi era ceva de neînchipuit. Primele mărturisiri pentru mine au fost foarte-foarte grele, dar erau nişte lacrimi sincere ale copiilor”. Preotul ne îndeamnă să nu-i judecăm, pentru că şi noi avem de învăţat de la dânşii: „Ei au ajuns aici în pedeapsa lor meritată sau nemeritată şi-şi recunosc greşelile, dar, adesea, noi suntem cei ce nu le recunoaştem pe ale noastre. Ei însă vin sinceri să-şi ceară iertare de la Dumnezeu pentru ceea ce au greşit”.

M-am… zgâriat, să văd cum e

Ghenadie Radu, şef-interimar la Penitenciarul nr. 2 din Lipcani, susţine că cel mai des minorii deţinuţi „sunt condamnaţi pentru furt, jaf, dar, cu părere de rău, avem deţinuţi şi cu articole mai grave”. Cristian îşi ispăşeşte pedeapsa pentru omucidere. Tânărul nu-şi ascunde trecutul, deşi rareori îşi priveşte interlocutorul în ochi: „Am băut într-o seară cu cumnatul meu şi m-am îmbătat astfel, încât nu-mi mai aminteam nimic, ce s-a întâmplat, cum l-am bătut”. Băiatul spune că nu-şi aminteşte din ce cauză au început să se bată, dar, peste o săptămână, cumnatul său a decedat.

Spre deosebire de mulţi alţi deţinuţi, Cristian se bucură de vizitele celor apropiaţi, care nu uită de el. Băiatul îşi doreşte să revină cât mai curând acasă în speranţa să-şi ia viaţa de la-nceput şi să-şi poată ajuta familia. Totuşi, cicatricele penitenciarului nu se vor vindeca atât de repede. Viaţa de după gratii şi-a lăsat amprentele nu doar în sufletul, ci şi pe corpul lui Cristian. Pe ambele mâini, băiatul are mai multe tăieturi, unele mai vechi, altele, însă, apărute recent. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, le-a privit nedumerit, ca şi cum n-ar fi fost ale lui, şi mi-a răspuns intimidat: „M-am… zgâriat. Am văzut la alţii şi am vrut să fac şi eu, să văd cum îi”.

La momentul actual, numărul minorilor care ajung în penitenciare este în descreştere. În schimb, numărul copiilor cu devianţe de comportament ce ajung în evidenţa instituţiilor de stat este în creştere. Acest fapt este explicat prin migrarea părinţilor, copiii rămânând fără supraveghere, iar un alt motiv ar fi, potrivit procurorului general adjunct, Eugen Rusu, mediul vicios din care fac parte: „Mediul în care el se educă sau creşte este de altă natură, nu de natură normală, adică este un comportament deviant al membrilor familiei sau al societăţii unde se află copilul”. În prezent, în Penitenciarul nr. 2 din Lipcani sunt 46 de deţinuţi minori.

Pentru a afla mai multe detalii, urmăriţi astăzi, 16 februarie, ora 22.30, emisiunea «Reporter de Gardă», difuzată la postul public de televiziune „Moldova 1”.

Olga BULAT