Viaţa de după ape la Obileni

Apa Prutului, care a fost oprită la o margine de Obileni, a luat două vieţi omeneşti, a înecat animale şi păsări, a acoperit cimitirul şi podul satului Cotul Morii şi a lăsat pe drumuri mii de oameni. Cu toate că sinistraţii stau la adăpost, în case, şcoli şi uzine, unde primesc mâncare, îmbrăcăminte şi încălţăminte, gândul lor este la casele rămase sub apă. Nu mai au lacrimi, dar sunt nevoiţi să păstreze măcar speranţa că vor avea unde dormi, până-n iarnă.

La uzina de echipament tehnologic, de pe dealul de la Obileni, au fost adăpostiţi 107 locuitori din satul Cotul Morii. În nişte hale mari şi înalte stau paturi şi saltele, o masă, un televizor cu antenă improvizată, un dulap cu încălţăminte şi cuiburi de rândunele. Este răcoare înauntru şi oamenii profită de asta şi încearcă să aţipească, un pic, la amiază, mai ales că este duminică.

„Măcar o dată să-mi mai văd casa”

Mătuşa Anastasia va împlini anul acesta 80 de ani. Nu şi-a imaginat că nu va mai avea casă şi masă. Recunoaşte că îi place aici, deoarece sunt mai mulţi oameni şi are cu cine să vorbească. „Mai spune unul, altul o vorbă şi mai uităm de amarul nostru.” Casa a fost construită din lut, că aşa erau puterile, spune mătuşa Anastasia. Recunoaşte că la o apă, cât de mică, nu ar fi rezistat. Plânge încet. Apoi îşi şterge lacrimile cu colţul baticului şi zice că trebuie să sufere fiindcă aşa a vrut Dumnezeu.

Bătrânica intră în hala imensă şi se aşază la masă, să ia prânzul. Astăzi, vor mânca ciorbă, sarmale şi plăcinte. Prânzul este întrerupt de apariţia ministrului de Interne, Victor Catan, care le urează poftă bună. Oamenii de la masă stau atenţi la vorbele ministrului şi întreabă când vor începe lucrările de construcţie a noilor case. Victor Catan spune că au început deja. Îi îndeamnă să nu-şi piardă speranţa. Lacrimile mătuşii Anastasia curg pe masă şi nici mâncarea nu-i mai ticneşte, mai ales când aude că vor avea cu toţii case, vor avea unde să ierneze.

Galina Bunescu nu prea crede în promisiunile făcute de guvernare. Şi-a pierdut casa şi tot ce avea în gospodărie. Spune că satul Cotul Morii era foarte vechi şi este păcat să dispară aşa. „Toţi ştiau de problema digurilor. Erau două puncte slabe acolo, dar nimeni nu a luat nicio măsură”, povesteşte Galina. Femeia mai spune că nişte specialişti au filmat înainte de inundaţii, la diguri, şi au trimis la Chişinău înregistrările. Însă nu a urmat nimic. „Nu era mai bine să repare digurile decât să construiască acum case pentru sute de oameni? Atâţia oameni necăjiţi şi pe drumuri…” Galina spune că majoritatea sinistraţilor au plecat pe la rude, că nu mai puteau să stea aici. Dar ea nu are unde să se ducă. Feciorul ei vine şi o vizitează duminica aici, în loc să vină la casa părintească.

Referitor la ajutoare, Galina spune că acum parcă au de toate, dar când se vor termina proviziile, nu ştie ce vor face. „Oamenii care locuiesc în sat vin aici, la depozit, să ia produse alimentare. Alţii vin şi de două-trei ori pe zi. Aşa-s oamenii la noi, dar le dau tot ce cer, ca să nu se certe”, zice femeia, care oftează din când în când şi îşi potriveşte basmaua pe cap. Se gândeşte unde să trăiască acum. Căci cu câteva zile în urmă le-ar fi spus că trebuie să-şi caute locuinţă, până se vor construi cele noi.

Când o întreb pe femeie unde ar prefera să fie noua ei casă, zice că nu vrea să plece din Cotul Morii. Feciorul ei spune că recent în sat a fost reparat drumul, a fost tras cablu de internet, a fost schimbat cablul electric. „A fost instalat un cablu special, care nu se rupea, chiar dacă era vânt sau ploaie. Nu era în toată Moldova ca la noi. Las’ să repare digul şi să reconstruiască satul.”

Ce-a rămas după apă?

Mai la vale de Obileni se vede apă. Doar inscripţia ce arată spre Cotul Morii e o dovadă că a existat un sat. Câţiva copaci mai înalţi au rămas în picioare şi stau în mijlocul apelor. Mirosul greu, de animale în putrefacţie, pluteşte în aer, la fel ca păsările care roiesc deasupra fostului sat. Apa gâlgâie ameninţător şi bate în sacii de nisip de la marginea drumului. Sătenii care au rămas cu casele neatinse i-au adăpostit pe cei mai puţin norocoşi. Vin împreună până în vale şi privesc apa care nu a lăsat nimic deasupra ei. „Ne-au spus că există pericol de inundaţii. Toţi îşi pregăteau câte o legătură de haine şi o mutau mai aproape de uşa de la ieşire. Dar nimeni nu credea. Da’ ce, chiar o să fie potop? se mirau toţi şi nu luau în serios avertizările”, povestesc femeile din Obileni.

Fostul primar al satului Cotul Morii, Nicolae Boziac, zice că au fost anunţaţi că digul din Nemţeni a cedat. El a reacţionat primul şi a evacuat peste o sută de oameni. „Au fost momente când oamenii credeau că nu va fi nimic şi nu voiau să plece de acasă”, spune bărbatul, care a rămas şi el fără casă. Acesta mai povesteşte că aici, la uzină, au fost aduse şi unele animale care au putut fi salvate, iar zilele acestea, de la Hânceşti, le-au comunicat că va exista un depozit de nutreţuri, pentru animalele „sinistrate”. Nicolae Boziac povesteşte că bătrânii au fost transportaţi la Hânceşti şi adăpostiţi în căminele şcolii profesionale, iar copiii – duşi la tabere. „Câţiva bătrâni au rămas, fiindcă au animale aici şi nu au vrut să le lase singure.” Recunoaşte că au fost speculanţi care vroiau să cumpere animalele, însă autorităţile au intervenit şi au informat toţi stăpânii animalelor care sunt preţurile reale la piaţa din Chişinău.

C(M)asa sinistraţilor

Lângă hala unde stau oamenii din Cotul Morii este şi un depozit de produse alimentare. Oamenii vin aici să dea şi să primească. Cei care aduc – vin cu buletinul şi sunt înscrişi pe o listă. Cei care iau – doar semnează după ce primesc produsele. Tamara Cioroi, secretara Comisiei de primire şi repartizare a ajutoarelor din Cotul Morii, zice că produsele alimentare se repartizează în funcţie de numărul membrilor familiei şi doar o dată pe zi. „Mai avem nevoie de produse, mai ales de cele care se păstrează mai mult timp.”

Mai multe familii din satul Drăguşenii Noi au venit la depozitul din dealul Obileniului să aducă produse alimentare pentru sinistraţi. Serghei Istrate zice că toţi sunt dintr-o mahala. Au hotărât să adune câte ceva şi s-au pornit încoace. Au fost impresionaţi de cele văzute în drum spre Obileni şi spun că nu şi-au imaginat că aşa ceva e posibil. Nadejda Enachi zice că la ei în sat nu sunt probleme cu apa, ba din contra, lipseşte. „O casă la noi în sat costă cinci mii de euro”, adaugă femeia, îndemnând parcă oamenii să vină la ei.

În casele din dealul Obileniului stau câte 40 de oameni: femei, bărbaţi, bătrâni, nou-născuţi. Holurile şi verandele sunt pline de plapume şi perne. Dorm câte zece în cameră, pe jos. Căldări cu ciorbă, ceaune cu sarmale, colaci, borcane cu brânză, haine şi încălţăminte – toate aduse sinistraţilor – nu pot să stingă dorul de casă. Două femei vorbesc şi se sfătuie cum să roage poliţiştii de la dig să le dea o barcă ca să plece în sat. Vor să vadă cu ochii lor că nu le-a mai rămas nimic.

Natalia Dabija