Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Viaţa de 2$ a unui…

Viaţa de 2$ a unui erou

274-erouPentru combatantul Igor Butuc, războiul încă nu a luat sfârşit. Imobilizat la pat şi fără puteri, acesta continuă să lupte, de această dată cu sărăcia, boala şi ignorarea din partea autorităţilor. Încearcă, de foarte mulţi ani, să înţeleagă de ce conflictul din a cărui cauză au murit atâţia oameni nu poate fi soluţionat. El lucrează la o potenţială rezolvare, aşteaptă doar să se mai întremeze, pentru a se putea ridica din pat.

Acum, mai în glumă mai în serios, Igor spune că îşi creşte barbă a la Smirnov, care are acelaşi nume ca şi el. «Cu barbă, semăn cu dânsul, aşa-i? Mă gândesc să mă pun pi chişioare şi să merg la Smirnov, să-l dau jios de la putere. Toţi au să creadă că eu îs el şi s-o rezolvat problema», spune zâmbind combatantul. Ştie că este imposibil acest lucru, dar este şi mai conştient de faptul că, în situaţia în care se află, doar făcând glume poate merge înainte.

Igor Butuc a trecut cu traiul la Coşniţa în august 1991, când deja erau aprinse spiritele pe amble maluri ale Nistrului. A fugit din Dubăsari, unde trăia, din cauza ameninţărilor gardiştilor. Aceştia i-au tot spus că îl vor ucide, dacă va continua să se declare împotriva autoproclamatei rmn. Singura opţiune pentru bărbatul de 39 de ani a fost evadarea.

Cu „chirie” de 19 ani

Când a fugit din Dubăsari, s-a pomenit pe drumuri. De atunci, de 19 ani deja, Igor locuieşte la Nina Svetlicenco. Împreună au lucrat până la conflict, dar şi în timpul acestuia, la fabrica de conserve din localitate. Împreună şi-au tămăduit rănile războiului şi tot împreună supravieţuiesc astăzi. Ambii sunt singuri pe lume. «În Moldova nu mai am neamuri. Multe au fost ridicate de roşii. Unele ucise, altele duse în Siberia», spune Igor, care ştie doar de câteva rude emigrate în România. Nina, deşi are fraţi, i-a pierdut după conflictul din anii ‘90. I-au prins evenimentele pe maluri diferite ale Nistrului şi duşmănia a fost mai puternică decât relaţia de sânge.

«Poţi spune că stau la gazdă», zice zâmbind Igor. El nu-şi imaginează ce ar face dacă nu ar fi Nina, mai ales acum, când nu se mai poate mişca. Şi ea e un fel de erou. L-a primit în casa ei, îl spală, îl îngrijeşte, îi aduce de mâncare, îi ţine de urât. Cu excepţia sărbătorilor, când mai trec pe la el camarazii de arme, Nina este singurul om pe care îl vede şi cu care vorbeşte.

Radioul, pisica şi ţigările

Casa Ninei se află aproape de Nistru. E veche şi micuţă. Aici a trăit bunica şi apoi mama ei. Poarta este vopsită în albastru, ca şi casa. Unul dintre salcâmii bătrâni, înşiraţi de-a lungul gardului, a fost tăiat iarna trecută. Datorită lui, cei doi au scăpat de îngheţ. Cu toate acestea, regretă că au făcut focul cu el.

Uşile ambelor odăiţe sunt deschise. Combatantul priveşte înainte, în direcţia geamului micuţ, acoperit de o perdea şi de flori violete, din plastic. În poziţia în care este imobilizat, aceasta este singura imagine pe care o vede.

O bună parte din timp o petrece ascultând radioul. Îl conectează cu un baston, şi când îl deranzează bâzâitul acestuia, că este defect, îl opreşte. După o perioadă, iarăşi îl porneşte. Acesta este singura sa sursă de informare. Periodic, fumează, dacă are ţigări. Ştie că nu este sănătos, dar astfel îşi calmează nervii, spune el. Farfurioara din metal, pe care stau chibriturile şi pachetul de ţigări «Astra», este tot timpul în stânga sa, pe pat. În dreapta sa, pe o pernă învelită cu un ştergărel, este locul pisicăi, Maria Fiodorovna. De mică, aceasta s-a aciuat lângă Igor. Nina spune că o fi simţind că el este bolnav.

274-erou2Se gândeşte să-şi pună capăt zilelor

De la un timp, Igor Butuc nu s-a mai sculat din pat, i-au cedat picioarele. Nu ştie care este cauza şi nici de ce boală suferă. De mai mulţi ani, îl supărau nervii de la picioare, dar mai putea face câte un pas-doi pe lângă casă. Ultima lui ieşire afară a fost toamna trecută. A căzut în ogradă şi a stat lipit de pământ, cu faţa în jos, o bucată de zi, până l-a găsit Nina. De atunci, toată viaţa lui se limitează la pat.

Deşi are 58 de ani, combatantul pare cu cel puţin 10 ani mai bătrân. Este slab, cu părul cărunt. Spune că tot timpul îi sunt amorţite mâinile, iar picioarele nici nu le mai simte. Nu ştie dacă îl dor oasele sau muşchii. Simte nişte înţepături, de parcă i-ar fi amorţite. Nu ştie de ce suferă. Nici doctoriţa din sat, care i-a lăsat, recent, nişte medicamente, nu i-a spus ce ar putea avea. Este optimist, speră să depăşească această perioadă neagră, cum o numeşte el. Nina este mai sceptică, dar nu-şi manifestă starea în prezenţa lui. Ea spune că, de fapt, nici Igor nu-i atât de plin de curaj pe cât pare. Uneori, în momente de sinceritate, îi spune că se gândeşte să-şi pună capăt zilelor, dar că-l opreşte mila faţă de ea, care ar rămâne singură.

„Mama, spânzurată în locul meu”

Despre «lupte», cum numeşte el conflictul armat la care a participat, îşi aminteşte cu durere. El a trăit mult mai profund acea tragedie. A fost forţat să fugă de acasă şi să-şi lase mama în voia sorţii. Fratele mijlociu, spune, a fost asasinat tot de gardişti. În 1996, mama sa, Antonina, care era profesoară de limba franceză şi moldovenească în Dubăsari, a fost spânzurată. «În locul meu», este convins combatantul. I-au luat şi apartamentul «mafioţi care se ocupă cu astfel de chestii», spune Igor.

Despre aceste evenimente povesteşte printre lacrimi şi scrâşneli din puţinii dinţi pe care îi mai are. Vorbeşte câteva cuvinte, dă din cap în semn de negaţie, face o pauză, de parcă ar uita că nu este singur, după care revine la discuţie.

«Meritul militar» şi 27 de lei

Pentru participarea la luptele din ‘92 a fost decorat cu medalia «Meritul militar». O ţine în cutia în care a primit-o. Nu a purtat-o niciodată. I-a fost adusă ruptă. Mai are şi «Steaua aurie». O ţine în aceeaşi cutie, care este învelită în vreo trei sacoşe. Acestea sunt cele mai de preţ bunuri pe care le are.

Se mai mândreşte şi cu legitimaţia de participant la lupte. Pe ea scrie că titularul are dreptul la înlesnirile şi privilegiile prevăzute de legislaţie. Care sunt acestea, combatantul, care trăieşte de pe o zi pe alta, nu are idee. Singurul său venit lunar e de 27 de lei, care îi sunt transferaţi la banca din localitate. Cu aceşti bani, supravieţuiesc ambele suflete. De unde sunt aceşti lei şi pentru ce îi primeşte, nu ştie. Presupune că ar fi vreo indemnizaţie.

Când au bani de pâine, mănâncă

O dată pe an, primeşte o sumă de bani pentru lemne, şi când mai vin în vizită veteranii conflictului de la Nistru, îi mai aduc câte un ajutor, dar de cele mai multe ori, doar se fotografiază cu el şi îi spun cât de tare li-i milă de dânsul. Nina, care se ocupă de gospodărie, spune că mai lucrează cu ziua. Departe nu se duce, că nu-l poate lăsa mult timp singur. Când au bani de pâine, mănâncă, când nu au, nu mănâncă, recunosc resemnaţi cei doi.

Recent a fost la el un grup de combatanţi. Au auzit că stă la pat şi au venit să-l vadă. «Când am văzut cât de mulţi sunt şi cu câte maşini au venit, m-am speriat», îşi aminteşte Nina. Igor spune că foştii camarazi s-au fotografiat cu el şi i-au dat 700 de lei, pentru care a semnat. 400 dintre aceştia i-au fost luaţi, «pentru benzină şi doctori», ca să-l ducă într-o bună zi la Chişinău, la spital.

Tatiana Eţco