Un destin tragic şi un optimism de neînfrânt: Între „nu pot” şi „nu vreau”

Scaunul cu rotile nu este o piedică pentru dezvoltarea intelectuală. Deşi profesorii au refuzat să-i predea la domiciliu, a învăţat să citească de la părinţi şi de la fratele său, pentru că şi-a dorit mult să facă carte. În prezent, compune poezii, pe care le citeşte, în special, păsărilor din colivia de lângă geam.

Singură, dar cu speranţă în ziua de mâine, se înţelege uşor cu oricine, datorită bunăvoinţei şi zâmbetului ce nu-i dispare de pe chip. Soarta a fost crudă cu ea, dar optimismul a făcut-o să vadă partea bună a lucrurilor şi să accepte realitatea aşa cum este, cu bune şi cu rele. Ştie că, dacă astăzi a fost o zi proastă, mâine va fi, cu siguranţă, una reuşită.

Fiecare trebuie să aibă locul său

Atunci când auzim cuvântul azil, ne gândim, în primul rând, la persoanele în etate rămase fără adăpost sau la cele care nu mai pot să se îngrijească de sine stătător, iar copiii le sunt prea departe ca să le poată întinde o mână de ajutor. Într-adevăr, azilurile sunt pline cu astfel de persoane, care, în unele cazuri, sunt nevoite să-şi aştepte rândul până se eliberează un loc şi pentru ele. Însă, nu doar vârstnicii îşi găsesc aici adăpost. În Azilul Republican pentru Invalizi şi Pensionari din mun. Chişinău, am întâlnit-o pe Angela Munteanu, o tânără de 37 de ani care, în pofida vârstei, se deplasează în scaunul cu rotile.

Angela se află la azil deja de nouă ani, după ce mama sa a decedat, iar tatăl său se îmbolnăvise şi nu mai putea să-şi îngrijească fiica. În scurt timp, a rămas şi fără tată. Este fericită totuşi că are un frate, la care ţine mult şi care nu uită s-o sune ca să se asigure că este bine. Acesta şi-a întemeiat o familie în Rusia. “Nu este prea departe, dar nici foarte aproape”, spune tânăra, care mărturiseşte că aşteaptă cu nerăbdare să-l revadă. Fratele Angelei, de fiecare dată când revine în ţară, trece pe la azil şi-şi ia sora pentru câteva zile, ca să poată petrece măcar puţin timp împreună.

Tânăra spune că, deşi îşi iubeşte mult fratele, n-ar vrea să plece cu el în Rusia, pentru că s-a obişnuit deja la azil, şi-a făcut prieteni şi aici este propria sa stăpână, organizându-şi ziua după propriul său plac. “Acolo, ştiţi cum e, nu spun că o să aduc o oarecare daună, dar fiecare îşi are viaţa lui, necesităţile lui şi trebuie să-şi aibă şi locul lui”, îşi explică decizia Angela. Într-un târziu, tânăra adaugă ferm că n-ar vrea să se simtă de prisos în casa cuiva, chiar şi a propriului frate. De aceea, preferă să nu deranjeze pe nimeni, continuându-şi existenţa în camera sa, unde nu deranjează pe nimeni.

Am învăţat ce am putut, după posibilităţi şi capacităţi

Angela se deplasează în scaunul cu rotile de când se ţine minte. Are paralizie cerebrală infantilă. “Boala mea e de o vârstă cu mine”, spune tânăra. “M-am obişnuit, deşi nu trebuia, probabil, să mă obişnuiesc. E dificil să trăieşti cu aşa ceva, dar altă soluţie nu este”, adaugă ea. Angela n-a frecventat şcoala tot din cauza bolii, deşi mărturiseşte că i-ar fi făcut plăcere să-şi petreacă timpul alături de semenii săi şi să obţină în final o diplomă, ca şi ceilalţi, poate chiar să se angajeze la un serviciu. Însă, n-a fost să fie. Viaţa a avut alte planuri în privinţa ei. Iniţial, câţiva profesori au venit la ea acasă să-i predea, dar nu pentru mult timp. După o perioadă de trei luni, aceştia au renunţat, motivându-şi decizia prin faptul că nu sunt plătiţi ca să predea la domiciliu.

Totuşi, Angela şi-a dorit mult să înveţe să citească şi n-a pierdut ocazia să mai arunce un ochi în cărţile fratelui, iar de fiecare dată când acesta, fiind elev, îşi pregătea temele pentru acasă, ea stătea alături şi învăţa, pe cât era posibil, împreună cu el. Nici părinţii n-au renunţat la speranţa ca fata lor să ştie carte, astfel tânăra a reuşit să înveţe să citească, cititul fiind în prezent una dintre ocupaţiile sale preferate. “La început m-au ajutat fratele şi părinţii, apoi am luat şi singură cartea în mână şi am învăţat ce-am putut, după posibilităţile şi capacităţile pe care le am”, explică tânăra. În prezent, Ministerul Educaţiei speră că situaţia se va schimba, deoarece a fost aprobat programul de educaţie incluzivă. Potrivit datelor ME, în anul de studii 2012—2013, 109 copii cu dizabilităţi sunt neşcolarizaţi, iar 543 de copii cu dizabilităţi beneficiază de educaţie la domiciliu.

Angela ţine mai multe cărţi pe noptieră. Unele sunt cumpărate, altele aduse de fratele său ori împrumutate de la vecine. Recunoaşte că anume cărţile sunt cele care deseori îi ţin de urât, devenind cele mai apropiate prietene, şi e bucuroasă că a reuşit să înveţe să citească. “Nu există “nu pot”, există “nu vreau”. Dacă ai dorinţă, poţi face multe lucruri utile atât pentru tine, cât şi pentru alţii”, spune cu fermitate Angela. Tânăra susţine că-i place, de asemenea, să facă ordine în odaie. “Mai spăl vesela, o haină când e necesar, şterg praful”, spune ea. Deşi nu poate să participe la diverse activităţi care au loc în incinta azilului, tânăra afirmă că-i place să asiste cel puţin în calitate de spectator.

Canarii şi poezia — o alinare

Angela preferă plimbările în aer liber, din care cauză nu-i prea place iarna. “Stau închisă între patru pereţi şi aştept să vină primăvara”, mărturiseşte ea, deşi spune că-i place să se uite cum luceşte noaptea zăpada. Pe de altă parte, Angela susţine că e cam greu să stea singurică toată ziua. Şi-a făcut prietene la azil, privesc împreună la televizor, ascultă radioul sau mai pălăvrăgesc pe diverse teme, dar totuşi se simte uneori singură, având nevoie de mai multă comunicare. Prietenele sale din azil nu sunt mereu disponibile, fiind vizitate de rude sau având alte planuri pentru ziua respectivă.

De aceea, ca să nu se plictisească şi să mai aibă cu cine schimba o vorbă, o vecină i-a dat pentru o perioadă de timp doi canari, care-i încântă auzul ziua întreagă. Angela a pus colivia cu păsărele aproape de geam, ca acestea să se poată bucura din plin de lumina zilei şi de razele soarelui, dar totodată să nu fie expuse direct la soare. “Vecina mea are mai multe păsărele şi mi le-a dat pe acestea mie pentru un timp, să nu mă plictisesc. Am grijă să le dau de mâncare, mai discut cu ele. Le schimb apa. Le dau vitamine, pentru că ele, ca si noi, oamenii, au nevoie de vitamine”, spune tânăra, privind cu blândeţe canarii.

În timp ce le făceam câteva poze, păsările s-au agitat, dar imediat cum au auzit vocea Angelei, s-au calmat. “Nu vă fie frică, frumoaselor, că tanti nu vrea să vă facă vreun rău. Doar vă fotografiază”, le-a spus tânăra zâmbind, de parcă s-ar fi adresat propriilor săi copii. Canarii, însă, nu sunt singura alinare a Angelei. Tânăra scrie versuri. A scris o poezie chiar la începutul primăverii, când, potrivit ei, “totul o ia de la început, copacii înverzesc, apar floricelele, dar şi iubim de la-nceput”. Îi place citească propriile sale creaţii celor care vin în vizită, rugându-i să mai intre, iar ea, între timp, va compune alte poezii.

Azilul Republican pentru Invalizi şi Pensionari dispune de 210 paturi, amplasate în două blocuri. Numărul beneficiarilor este de circa 150 de persoane.