Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   „Mâine poate fi târziu”. Ultimele…

„Mâine poate fi târziu”. Ultimele cinci minute cu tata

Era noiembrie, aproape 7 ani în urmă, când fugeam asemeni unui iepure fricos cu inima tremurândă și cu sufletul în bucăți din aeroport în aeroport și până în sat, acasă la părinți, mânată de cel mai crunt vânător din istoria omenirii, știți voi care… nu mă încumet să-i rostesc numele.

Și ca bonus la toată spaima și scârba pe care le aveam în suflet și la cele ce mă așteptau cuminți în casa copilăriei mele, mai aveam și un dinte care se rupsese chiar atunci, iar băiatul meu și a fost trimis și el aici în aceeași zi, de urgență, cu abces, la dentist. Coincidență? Nu știu. Durere – foarte multă.

Am plecat de una singură, și în toată învălmășeala de sentimente pe care le aveam atunci uitasem de noua lege despre lichide la bordul avionului și luasem cu mine tot felul de sucuri – de rodii, de portocale naturale 100%. Cele mai bune și mai scumpe. Practic, nu eram conștientă de ceea ce făceam. În cap aveam doar fraza mamei „Vino mai repede acasă, nu lăsa pe sâmbătă, mâine poate fi târziu”. Voiam din toată ființa să ajung cât mai repede acasă.

Luasem și biscuiți cu conținut redus de zahăr și grăsimi, fructe multe de tot neamul, toate pentru tata, care zăcea la pat după două săptămâni de la chimioterapie. În timpul controalelor aeroportuare, evident am fost înștiințată că am încălcat legea și sub ochii mei am văzut aruncate la gunoi toate lichidele pe care le aveam în pachete.

În suflet urlam şi îmi părea atât de rău, pentru că în mintea mea deja îmi făcusem un plan cu tot necesarul ca să-l ajut pe tata să-și revină din starea în care era. Și naivă chiar credeam că o să reușesc, iar sucurile şi toate vitaminele pe care i le duceam erau indispensabile pentru misiunea mea salvatoare.

Odată ieșită din aeroportul Chișinău, m-a întâlnit o zi de 16 noiembrie cu mocirlă, o zi pe care n-am s-o uit niciodată, o zi care urma să mă marcheze pentru tot restul vieții. După o serie de avertizări și atenționări de felul „să nu plângi de față cu el, să nu te sperii pentru că el nu mai este așa cum ți-l aduci tu aminte de trei luni în urmă, când ai fost acasă”, m-am apropiat, ne-am zâmbit unul altuia și l-am cuprins.

Am fost tare. Atât de tare, încât mă miram în gând singură de mine. Câteva cuvinte, spuse cu greu, o întrebare despre unde îi este nepotul și ginerele și o minciună, ultima de la mine. I-am spus că am venit acasă să-mi repar un dinte care-mi dădea mari bătăi de cap și el, la rândul său, a dat din cap că a înțeles. Știa prea bine care era treaba, dar n-a scos un cuvânt.

Aveam în fața mea un copil, nu omul mare şi puternic cu mâinile cât lopețile, care ne gâdilea în copilărie și se juca cu noi. Era o nălucă cu ochii stinşi, dar atât de aproape sufletului meu, că eram în stare să fac orice numai sa-l văd cum era înainte.

5 minute. Ultimele lui 5 minute blestemate, dar pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi le-a dat, pentru că am reușit să fiu cu el în acel moment. Mă așteapta, chiar dacă nu știa că vin spre el.

… Și doar atunci îți dai seama că nimic nu valorează mai mult decât timpul pe pământ – e cel mai de preț cadou. Iar depărtarea fură mult din cel petrecut cu cei dragi. Și asta doare cel mai tare. Să dăruim timp cât putem de mult celor pe care îi iubim, ca să nu avem păreri de rău mai apoi. Atunci, după… știți voi ce.

Autor: Ana Covrig