Tinerii alungaţi de 7 aprilie 2009: „Moldova demult a pierdut drumul”

„Am venit acasă cu hainele rupte şi murdare. În urma mea, cădeau colegii sub bătaia bâtelor celor care aveau menirea să ne apere”. „A fost ziua în care am înţeles că nu pot schimba nimic în ţara mea”. „Pe 22 aprilie 2009, am plecat din ţară definitiv. Aveam viza pentru Canada şi ţin minte cum mama şi sora mea au rămas plângând în aeroport”. Sunt doar câteva amintiri ale tinerilor de la 7 aprilie 2009. În mintea lor, R. Moldova a rămas aşa cum au văzut-o atunci: Republica neputinţelor.

Irina Caţaveică era în anul doi la colegiu. Avea 17 ani, era naivă şi înflăcărată. Îşi aminteşte că şi ea, şi colegii săi de atunci, credeau că un protest poate schimba ceva în această ţară. „Credeam că, dacă se schimbă conducerea într-o ţară, urmează să se schimbe şi restul. Dar, din păcate, nu a fost să fie aşa”, spune acum Irina.

„Nu am mai vrut să lupt cu morile de vânt”

În acea zi, a mers împreună cu alţi câţiva colegi în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN). Diriginta i-a atenţionat să nu fie violenţi, iar dacă văd semne de violenţă, să plece imediat de acolo.

„Eram câţiva copii cu o pancartă. Strigam pe acolo lozinci, dar când am văzut printre noi bărbaţi puternici, care păreau să aibă alte idei despre protest, am plecat. Ne-am întors în căminul studenţesc înainte să înceapă totul. A doua zi, nu ne venea să credem ce s-a ales din toată acea acţiune, care se voia paşnică”, adaugă Irina.

A fost ziua în care a înţeles că masele de oameni sunt uşor de manipulat şi că nu poate schimba nimic în ţara sa, ziua în care a început să-i fie teamă să mai iasă la proteste.

Între timp, a terminat studiile la colegiu, a făcut şi studii universitare. Rămânea, totuşi, cu gândul la plecare. Când au fost gata actele româneşti, nu s-a mai reţinut nicio zi.

„Am înţeles cât de infectat e sistemul de conducere. Am înţeles că, în R. Moldova, se urmăresc alte interese şi că nimănui nu îi pasă de viitorul meu. Nu am vrut să lupt cu morile de vânt, nu mă mai regăseam în acea societate. Totuşi, motivul pentru care am plecat este faptul că aşteptam un copil. Nu am vrut ca el sa crească într-o astfel de societate”, mai spune Irina.

În anii de când e plecată, a locuit pe rând în trei ţări. A descoperit cum ar trebui să funcționeze cu adevărat sistemele – medicină, justiţie – într-un stat. S-a adaptat, deşi nu a fost şi nici nu-i este uşor. Totuşi, ceea ce o bucură e că problemele se rezolvă, iar efortul depus de ea este remunerat – „totul are un sens în viaţă”, spune femeia.

Nu crede că se va mai întoarce vreodată definitiv în Moldova, chiar dacă aici avea un serviciu bun, chiar dacă aici avea o casă, chiar dacă copilul ei îşi vede bunicii doar o dată în an. În definitiv, pentru el a plecat – pentru şansa la un viitor mai bun.

„Moldova AVEA cu ce. Acum, nici pe bani nu s-ar aduna atâta lume”

Alina Puică a plecat din Moldova în august 2010. Este medic de familie şi lucrează paralel la Urgenţe, în Italia. S-a dus la 7 aprilie în PMAN, chiar dacă soţul îi interzisese s-o facă – „nu pentru că avea o altă viziune. Probabil, pentru că bănuia că nu se va sfârşi omeneşte, ci cu victime şi lacrimi”.

În 2009, Alina era studentă în ultimul an la medicină. În amintirile ei, se perindă tinerii care au ignorat avertizările şi au mers la protest. Ei credeau că au o şansă. Şansa unui nou început. Dar, spune Alina, s-au înşelat.

„Am venit acasă cu hainele rupte şi murdare. În urma mea, cădeau colegii în bătaia bâtelor celor care aveau, de fapt, menirea să ne apere. Mie îmi pare rău că nu am rezolvat prea multe cu acel eveniment. Pe de altă parte, am văzut atâta lume, atâţia tineri ca mine, care chiar voiau să schimbe ceva. M-am bucurat atunci. Moldova AVEA cu ce. Zic avea, pentru că acum nici pe bani nu s-ar aduna atâta lume. Dezamăgiţi, am strâns din dinţi şi am plecat în lumea mare. Eu tare voiam să trăiesc la mine în ţară”, povesteşte Alina.

Anterior, găsea un milion de motive sa rămână acasă, atunci când părinţii aflaţi deja peste hotare îi spuneau să plece. Acum, se acomodează în Italia. Adaugă că nu e deloc uşor să începi totul de la zero. Îşi spune că s-ar putea să îi ia toată viaţa ca să se adapteze – 28 de ani a locuit într-o cu totul altă lume, nu neapărat mai frumoasă. Se chema acasă, totuşi. Familia sa şi-a construit o casă, Alina profesează meseria pe care a studiat-o, şi-au făcut prieteni noi. „Suntem bine, chiar dacă am acel gust amar apărut după despărţirea de ţara mea”, mai spune Alina.

Nu crede că mai revine decât pentru vacanţe în Moldova, despre care menţionează că „a pierdut drumul şi cărarea”. Deşi a mers să-şi exercite dreptul la vot de fiecare dată de când l-a căpătat.

„Acasă nu a mai rămas nimeni”

Pe 7 aprilie 2009, era la serviciu, iar sora ei, studentă în primul an – în PMAN. „Îmi aduc aminte de mulţimea de tineri care cerea demiterea guvernului. Toată lumea îşi dorea o schimbare spre bine”, spune femeia.

Pe 22 aprilie 2009, Inga Veclici a plecat definitiv din R. Moldova. Avea viză pentru Canada şi îşi aminteşte cum mama, sora şi soacra sa au rămas plângând în aeroport. Îşi zice că poate simţeau că nu se vor mai întoarce. „Noi planificaserăm plecarea până pe 9 aprilie 2009. Am aplicat pentru rezidenţă permanentă în 2008 şi a durat 7 luni până Canada ne-a dat acceptul de a deveni rezidenţi parmanenţi. De 4 ani, suntem cetăţeni ai acestei ţări”, spune Inga.

Adaptarea a durat. La început, compara totul cu Europa – până în 2009, a locuit cu familia o perioadă în Marea Britanie. Plecarea din 2009 a fost însă definitivă. În 9 ani, a mai revenit pe acasă doar în vacanţă. Deşi, cu cât mai mult locuieşte în Canada, cu atât mai puţin vrea să se întoarcă în Moldova. „Nu a mai rămas nimeni. Sora şi mama mea sunt cu mine. Mai mult nici nu mi-aş fi dorit. Singurele lucruri de care îmi mai e dor sunt graiul matern şi Chişinăul”, punctează Inga.

Pentru viitor, planifică o vacanţă aici cu fiica sa, care vorbeşte fluent româna şi care îşi doreste nespus de mult sa vadă Chişinăul.

La 7 aprilie 2009, demonstraţiile postelectorale din capitala R. Moldova, Chişinău, au escaladat şi câteva sute de persoane violente dintre miile de manifestanţi paşnici au pătruns cu forţa în sediul Preşedinţiei şi cel al Parlamentului. Poliţia a reţinut în total peste 600 de protestatari şi sute au fost bătuţi în timpul reţinerii şi în secţiile de poliţie aglomerate.

Protestele de la 7 aprilie 2009 au avut loc în urma alegerilor parlamentare din R. Moldova desfăşurate pe 5 aprilie, când Partidul Comuniştilor, aflat atunci la guvernare, acumulase aproape 50% din voturi.