Testamentul necitit de copiii migraţiei

Lilia Bicec s-a născut în satul Viişoara, Glodeni, într-o familie de foşti deportaţi. A făcut facultatea de jurnalism la Chişinău, apoi a lucrat la ziarul din Căinari şi la ziarul raional din Glodeni, “Lunca Prutului”, ulterior la primul ziar independent de la Glodeni, “Accent Provincial”. A avut concomitent o oportunitate să facă o stagiere de presă în SUA, revenind cu idei şi iniţiative noi. Dar la începutul anilor 2000 a trăit o mare dezamăgire privind realităţile din R. Moldova, inclusiv o imposibilitate economică de a supravieţui cu copiii. A lăsat tot ce i-a fost mai drag şi a plecat în Italia. După 10 ani, revine la baştină cu cartea “Testamentul necitit” – o aserţiune a Exodului contemporan.

254-bicec— Cum ai adunat materialul pentru cartea “Testamentul necitit” cu subtitlul “Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident”?

— Scrisul devenise un paliativ în odiseea înstrăinării mele. Dar nu am început de la ideea că vreau să scriu o carte. Primul răvaş a izvorât spontan, era o epistolă scrisă de zeci de ori în gând, apoi, când am avut ceva timp şi posibilitate, m-am aşezat şi am scris. Deseori când dau de primul răvaş, pe alocuri indescifrabil, scris pe nişte foi sustrase cu frică dintr-o agendă străină, privesc la el, recitindu-l, şi parcă nu-mi vine a crede că protagonista aş putea fi eu. Consideram de datoria mea să le scriu copiilor despre toate câte le trăiam. Eram sinceră cu ei precum aş fi fost în faţa sfintei spovedanii, fără să trişez. Totuşi, nu le-am expediat scrisorile. Erau încă mici la acel moment. Le păstram şi scriam în continuare.

După ce mi-am adus copiii în Italia am încercat să pun scrisorile într-o formă cronologică, că poate într-o bună zi când nu voi mai fi, aceste scrisori, îngălbenite de ani, vor fi găsite şi citite. Mă gândeam că ar fi fost bine să le las drept moştenire copiilor mei cu un alineat separat, „Testamentul necitit”. Nu ştiam că unul dintre cei doi destinatari ai scrisorilor, fiul meu Stasic, după un accident fatal, nu va mai citi scrisorile. A rămas, din păcate, testamentul meu necitit de el.

Am avut după asta o perioadă în care am privit altfel la acele scrisori. Dar am decis totuşi să le dau voce, să nu le mai ţin tăinuite în sertare. Titlul îl aveam deja, am adăugat subtitlul “Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident”. Sunt gândurile uneia dintre sutele de mame plecate peste hotare la fiii lor rămaşi acasă.

— Câte scrisori încap în această carte?

— În carte sunt 62 de scrisori – toate adresate copiilor mei. Deci, în roman folosesc genul epistolar, care mi-a dat marea posibilitate să lărgesc tematica răvaşelor. Scrisorile nu conţin numai marele regret al îndepărtării, dorul şi lipsa celor dragi. Ele mai au un conţinut educativ, istoric, cultural, cognitiv. Dorind mult să-mi aduc băiatul şi fata în Italia, am încercat în unele răvaşe să le descriu traiul adevărat de aici, cu toate minusurile şi plusurile observate. De aceea, consider că cititorul meu poate fi oricine are o cât de mică pasiune pentru lectură şi curiozitatea să afle nu numai despre emigraţia poporului nostru, dar şi alte laturi. Valoarea cărţii mele este sinceritatea. Protagonista eşti tu în persoană, care trece prin toate vicisitudinile, dar care spune adevărului pe nume.

— Majoritatea basarabenilor pleacă, iniţial, în Italia pentru a-şi redresa situaţia economică, apoi decid să nu mai revină. Tu ce decizie ai luat?

— Odată ce am decis transferarea copiilor mei în Italia, decizia de a rămâne acolo nu mai putea fi pusă la dubii. Este o mare diferenţă între persoanele care sunt angajaţi temporari, cu gândul mereu acasă, la copii, şi cele care se stabilesc definitiv în ţara ce le-a adoptat. Eu m-am stabilit în Italia. Familia şi casa mea sunt acolo, unde mă simt bine. Nu cred că aş putea pierde vreodată ţara unde m-am născut, indiferent de legile scrise şi nescrise, de interdicţii şi bariere de hotare. În Moldova voi reveni mereu. Iar Brescia, oraşul italian unde mă aflu de 10 ani, îmi aparţine prin tot ce are el. Acolo e casa, familia mea, locurile dragi. Acolo e mormântul feciorului meu, cred că alături va fi şi al meu. În Italia e viaţa mea cotidiană…

— Te simţi integrată social, te simţi bine printre italieni?

— Cred că integrarea este un fenomen strict personal. Mă simt bine în Italia, nu văd nici o deosebire între mine şi localnici. Începând cu munca, continuând cu biserica, şcoala şi terminând cu vecinii, prietenii. Nu-s una dintre cele care să se plângă că nimeni nu-i bate la uşă, ba din contra, nu-mi ajunge timp să particip la tot ce aş dori. Cu părere de rău, nu toţi moldovenii aflaţi în Italia se integrează liber. Pentru cei care au copiii în Italia e mult mai uşor, pentru cei care-s mereu cu gândul să se întoarcă la copii în Moldova, nu putem vorbi de integrare. Uneori nu se integrează nu numai în viaţa socială a Italiei, dar nu participă nici la cea din ţara de origine. Cred că o bună parte a emigranţilor sunt rupţi de societate.

— Ce ai în Italia care te împlineşte şi nu ai putea avea în Moldova?

— Probabil că în Italia am tot ce îmi doresc. Când sunt uneori cu moralul căzut – ies în oraş. Zâmbetul localnicilor, atitudinea lor binevoitoare mă face să surâd şi eu. În Moldova, la sigur, aş întâlni doar oameni trişti, care m-ar întrista şi mai mult. E incomparabil…

— Ce faci în timpul liber?

— Vara, rareori când stăm acasă în zilele de week-end. De obicei plecăm la munte, uneori la lacul de Garda sau d’Isseo din apropierea Bresciei. Îmi place mult să călătoresc, şi cum Italia e plină de locuri minunate, ne planificăm în fiecare an să vizităm două-trei oraşe noi. Citesc, scriu. În ultimul timp am început să fac decupaj, care mă relaxează total. E o artă veche, dar plăcută.

— Prin editarea acestei cărţi, crezi că se va schimba viaţa ta?

— Consider că mi-am făcut datoria de mamă, lăsând drept testament o carte care valorează mai mult decât orice avuţie materială. Empatizând şi fiind solidară cu toţi emigranţii, am dat nume persoanelor care constituie Marele Exod, care au cunoscut odiseea înstrăinării.

Un interviu de A.R.



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

5 comentarii

  1. Ibrahim

    exista o sansa. asa nici macar nu s-au cuucsont desi ea, ileana cosinzeana, si el, fat-frumos, se visau de mult. oricum sexi nu e mustata, ci lumina si fotografia e singura parte serioasa a fotoromanului:) in rest caldura mare:)

  2. Nanang

    eu cred ca ai cinpurs cam tot ce e interesant ,nimic nu e in plus totul e binevenit,mai ales un fond muzical care ar crrea o atmosfera si mai divina(sfanta).Iti doresc mult succes si spor la munca!Doamne ajuta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *