Studiu la domiciliu vs educaţie incluzivă
Educaţia incluzivă e o oportunitate pentru persoanele cu dizabilităţi de a obţine studii, dar şi de a comunica cu semenii lor, lucru important pentru integrarea acestora în societate. Comunitatea noastră însă nu este pregătită să le ofere şanse egale. Deşi Ministerul Educaţiei susţine că face tot posibilul ca lucrurile să se schimbe în bine, mentalitatea oamenilor este greu de schimbat, din care cauză o bună parte a persoanelor cu dizabilităţi renunţă să lupte pentru drepturile lor.
Fără acces la studii generale, ulterior, tinerii cu dizabilităţi fizice nu au posibilitate să urmeze o facultate, asta în pofida faptului că capacităţile lor intelectuale le-ar fi permis acest lucru. Astfel, integrarea în societate a acestor persoane este dificilă, reuşind doar cei mai insistenţi, iar în lipsa unor rude care ar lupta pentru drepturile lor în copilărie, aceştia abia de se descurcă în viaţa adultă.
Mi-aş fi dorit să fiu alături de colegi
Elena Raţoi (studentă în anul V la Facultatea de Drept, frecvenţă redusă) are o problemă locomotorie. Ea mărturiseşte că i-a fost greu la început să se obişnuiască cu mediul, dar cea mai mare a fost frica: “Mi-a fost teamă de faptul că n-o să mă accepte colegii”. Frica însă s-a evaporat chiar după prima săptămână, când a înţeles că “lumea este destul de prietenoasă”. Profesorii, de asemenea, sunt destul de înţelegători. Atunci când ea nu se poate deplasa la tablă, vin ei alături de banca ei. Pe de altă parte, Elena recunoaşte că sunt şi cazuri când este privită straniu de unii oameni, ceea ce demonstrează că stereotipurile potrivit cărora persoanele cu dizabilităţi nu pot studia în instituţiile de învăţământ superior persistă încă în societatea noastră.
Frica de la început de studii se explică prin faptul că Elena n-a avut niciodată colegi şi nu ştia cum să se comporte cu ei. Ea a făcut studii la domiciliu timp de 12 ani, pentru că nu se putea deplasa la şcoală. Astfel, profesorii veneau zilnic acasă. Din această cauză, Elena a crescut izolat de semenii săi, n-a avut posibilitatea să comunice cu colegii de clasă, să se integreze în colectiv. “Mi-aş fi dorit mult să fiu alături de colegii mei, dar n-am avut o altă alternativă. Am asistat la o singură lecţie de matematică, deoarece fusesem la un matineu, după care au urmat orele şi am rămas. Mi-a plăcut mult să mă aflu între colegi”, îşi aminteşte Elena. Pe de altă parte, tânăra se resemnase. Ştia că nu există o altă variantă şi că trebuie să înveţe în condiţii casnice.
Studiile la domiciliu, spune tânăra, “se deosebesc de cele de la şcoală, pentru că, în mare măsură, materia trebuie s-o asimilezi de unul singur. Profesorul îţi dă unele îndrumări, însă nu poţi cere ajutorul unui coleg mai bun, care ar putea să-ţi explice poate mai simplu unele lucruri”. Nu există nici sentimentul competitiv, aşa cum se întâmplă în orice colectiv. Nu poţi concura decât cu tine însuţi şi, respectiv, nu conştientizezi cât de mult ai progresat sau cât mai trebuie să evoluezi. Elena este mulţumită totuşi de cunoştinţele acumulate şi spune că profesorii ei au fost foarte sârguincioşi şi punctuali. Există însă şi cazuri mai puţin fericite, când administraţia şcolii face tot posibilul ca persoana cu dizabilitate să renunţe le studii.
Dacă nu mă ajutau părinţii, n-aş fi ajuns acolo unde sunt acum
Mariana Morari (secretară la organizaţia Persoane cu dizabilităţi şi masterandă la psihologie), de asemenea, are o problemă locomotorie, din care cauză a făcut studiile generale la domiciliu. Părinţii au luptat mult pentru ca fiica lor să facă şi liceul. Mariana încheiase 11 clase, când administraţia liceului i-a cerut să renunţe la clasa a XII-a, motivând că aceasta nu i-ar folosi la nimic, pentru că oricum nu-şi va continua studiile. Tânăra recunoaşte că ar fi renunţat atunci, deoarece nu avea suficientă încredere în forţele şi capacităţile sale: “Dacă nu mă ajutau părinţii, dacă n-aş fi avut pe cineva care să mă ajute, n-aş fi ajuns acolo unde sunt acum”, spune Mariana cu recunoştinţă, atenţionând totodată că soarta copiilor cu dizabilităţi care n-au pe cineva care să lupte pentru drepturile lor este cu totul alta.
Ca şi Elena, Mariana consideră că cel mai mare neajuns al studiilor la domiciliu este socializarea minimă, lipsa de comunicare între colegi. Acest lucru îşi lasă amprenta pe capacitatea acestor persoane de a se integra în societate, complicând mult procesul dat. “Când m-am dus la universitate, trebuia să mă deprind să am o socializare corectă, o comunicare corectă”, îşi aminteşte Mariana. Noii săi colegi formau un grup aparte, iar Mariana rămânea singură. “Nu era vina lor, era vina mea, pentru că eu mă dădeam la o parte, eu aveam alte deprinderi”, explică tânăra. Integrarea în noul colectiv i-a luat mult timp. Mariana mărturiseşte că a avut nevoie de circa doi ani ca să capete deprinderi de comunicare cu colegii de grupă.
La facultate, nu s-a confruntat cu piedici din partea administraţiei, care a planificat desfăşurarea orelor la etajul întâi, mai rar, la etajul al II-lea. Atunci când trebuie să urce la un alt etaj, colegii, dar şi alţi studenţi, îi vin în ajutor. „Studenţii întotdeauna te ajută chiar înainte să-i rogi, indiferent de faptul dacă te cunosc sau nu. Mi-am făcut astfel şi noi prieteni”, spune Mariana zâmbind. Masteranda este o persoană foarte optimistă, care-şi doreşte foarte mult să se realizeze în domeniul profesional, dar şi în cel personal, sperând ca relaţia cu prietenul ei să evolueze în direcţia întemeierii unei familii. Un alt vis al Marianei este acela de a avea un serviciu care să-i aducă o satisfacţie sufletească, dar şi materială, care să-i permită, astfel, să-şi susţină financiar părinţii.
El are probleme fizice, nu intelectuale
Mariana a avut şi experienţa de a frecventa o şcoală internat, unde a învăţat primele două clase. Aici însă programul de învăţământ era redus pentru toată lumea, indiferent de faptul dacă elevul avea o dizabilitate mintală sau fizică. Între timp, s-a ameliorat şi sănătatea Marianei. De aceea, părinţii au decis ca fiica lor să-şi continue studiile la domiciliu. Angela Cara, responsabilă în cadrul Ministerului Educaţiei de implementarea educaţiei incluzive, recunoaşte că o problemă majoră în cadrul instituţiei de învăţământ este sistemul de evaluare: “Acum se lucrează asupra faptului ca, la sfârşit, să se facă o evaluare autentică, ce va identifica progresele elevilor, iar aceştia să obţină un certificat de absolvire care le va permite să-şi continue studiile, ceea ce nu oferă certificatele şcolilor auxiliare”.
Nicolae Golovatîi, persoană cu dizabilitate fizică, n-a obţinut studii nici măcar la domiciliu. “În acel moment locuiam într-o localitate rurală şi toate încercările noastre de a obţine instruire la domiciliu au eşuat, pentru că nu găseam un profesor care să dorească să facă acest lucru. El are nişte deficienţe fizice mai pronunţate”, spune Ecaterina, mama băiatului. Nicolae are paralizie cerebrală căpătată după o traumă la naştere. Un noroc pentru acest copil a fost faptul că ambii părinţi sunt pedagogi şi au avut grijă de pregătirea intelectuală generală a acestuia. La 12 ani, băiatul totuşi a mers la şcoală. Cunoştinţele lui, la acea oră, erau de nivelul unui elev din clasa a III-a. Mama, bineînţeles, l-a urmat stând cu fiul într-o bancă timp de şapte ani. Aici însă a învăţat cel mai important lucru – să comunice cu ceilalţi copii.
După şcoală, Nicolae a învăţat timp de şase luni la Colegiul de Informatică. Aici însă s-a confruntat cu “o atitudine de jale, de subapreciere. Profesorii îi reproşau că ar fi copiat, dar el are doar probleme fizice, nu intelectuale”, mărturiseşte mama acestuia. Astfel, băiatul a decis să-şi continue studiile acasă, de sine stătător. Ministerul Educaţiei recunoaşte că nu există o bază de date a copiilor cu dizabilităţi. Angela Cara explică aceasta prin faptul că “abia anul trecut a fost aprobat programul de educaţie incluzivă şi nu era o noţiune concretă pe cine să includem în categoria copii lor cu cerinţe educative speciale”. Potrivit datelor Ministerului Educaţiei, în anul de studii 2012-2013, 109 copii cu dizabilităţi sunt neşcolarizaţi, iar 543 de copii cu dizabilităţi beneficiază de educaţie la domiciliu.
Olga BULAT
