Sfârşitul la închisoare

Sunt 83 de oameni în R. Moldova care au un asemenea regim. Două ore pe zi la aer, patru ore pe lună – cu familia, restul orelor, restul zilelor, lunilor şi anilor, până la sfârşitul vieţii – în celulă. Toţi cei 83 se află la o margine a oraşului Rezina, într-o închisoare cu pereţii albi şi înalţi – Penitenciarul numărul 17.

“Lăsaţi tot la intrare, telefon, aparate de fotografiat, documente şi buletin”, spune gardiana de la recepţia închisorii. În drum spre celulă, discut cu gardianul-călăuză despre crimele celor 83. “Organizare de asasinat, executarea asasinatului, omor”, zice el, apoi, văzându-mi mimica, adaugă: “Nu vă temeţi, deţinuţii pe viaţă sunt cei mai cuminţi. Ei nu au ce pierde, şi-apoi, oni s mozgami (din rusă — ei au minte – n.r.)”.

Coridoare sunt multe, nu mai reţii drumul înapoi. Nici nu trebuie să îl ţii minte, căci coridoarele sunt blocate de multe uşi, pentru care sunt multe chei. Despre ce poţi discuta cu un deţinut pe viaţă, mă întreb. Despre planurile de viitor?

Anatolie — influent om de afaceri

Camera de oaspeţi este ferecată de gratii, dar Anatolie, unul dintre deţinuţi, nu pare stingherit. Stă comod în fotoliu, picior peste picior, cu o ţigară în mână. “Vă supără că fumez?”

Nu vrea să fie fotografiat, zice că înainte de arestare avea un statut înalt în societate, apărea la conferinţe de presă, în ziare, se ştia cu mulţi oameni “frumoşi de prin reviste”. Are şi alte explicaţii: “Nu vreau să fiu fotografiat în penitenciar, când o să ies de aici, puteţi să mă fotografiaţi. Cred că nici familia mea nu ar înţelege de ce am acceptat să ofer un interviu”.

Are 48 de ani. Mai mult de 10 îi petrece în închisoare. Detenţia pe viaţă îi pare o sentinţă foarte grea, mai ales pentru familia sa – are doi băieţi şi soţie, care îl vizitează în fiecare lună. Spune că fiii lui sunt mari, au absolvit facultatea şi lucrează. “Când vin, stau toţi exact pe canapeaua unde staţi acum… Şi mama mea vine”, spune Anatolie zâmbind. Ar vrea mai multă intimitate, dar gardienii îi supraveghează fiecare vizită. “Dreptul la intimitate şi la familie este în Constituţie, aş vrea să am măcar câteva clipe singur cu soţia mea, dar acum este imposibil”, spune el.

“La judecată mi-am cerut scuze”

Pentru ce atâta pedeapsă? Organizarea unui asasinat. Spune că o persoană „cu statut înalt în societate” a fost ucisă, iar judecătorii au constatat că Anatolie ar fi cel care a comandat omorul. El spune că nu ştia cu ce se va termina istoria, că habar nu avea de omor şi că a participat doar tangenţial la crimă, neştiind, de fapt, care va fi sfârşitul. “La judecată m-am ridicat şi mi-am cerut scuze… Erau implicate interese şi pretenţii financiare. Totul s-a terminat imprevizibil”.

Vorbeşte puţin, răspunde scurt la întrebări, fumează ţigară după ţigară, are atitudinea unui veritabil om de afaceri, sigur pe el, face referinţe la filme, cărţi şi articole, dar mai ales la legislaţia penală. Citeşte mult şi se interesează de politică. Acum urmăreşte chiar mai mult ştirile decât atunci când era în libertate. “Guvernarea are nevoie de timp, ca şi orice guvernare, acum totu-i neclar, însă degrabă lucrurile vor reveni la normal, mai rău oricum nu poate fi.” Citeşte reviste, şi pe paginile lucioase îşi vede prietenii de altădată, citeşte şi “Playboy”, unde este proză bună, zice el.

Oamenii se văd mai rar

Se va putea adapta dacă va fi eliberat? Ezită şi oftează, se gândeşte, serile, la ce va face dacă ar fi eliberat.

Pentru Anatolie societatea s-a schimbat mult, la televizor străzile arată altfel, oraşul nu mai e cel de altădată, chiar şi spiritul societăţii s-a modificat. Oricum, este sigur că se va integra, are susţinerea familiei. În niciun caz nu îşi va permite să caute alinare în alcool sau droguri, mai are pentru ce lupta şi supravieţui, poate ar vrea să mai facă un copil, spune el, întrebând: “Credeţi că e imposibil?”.

Vremurile de acum, după părerea lui, sunt mult mai dificile, e mai complicat să găseşti un loc de muncă, să faci bani, iar asta influenţează societatea.

Oamenii se văd mai rar, nu au timp de prieteni, mereu sunt stresaţi, pentru că vor să aibă siguranţă financiară. Relaţiile au devenit mai capitaliste, dacă înainte oamenii mergeau mai des în ospeţie, cu familiile lor sau în vacanţe, acum lumea se gândeşte doar la afaceri şi la bani.

Ce ar vrea acum? Ar vrea, ca toată lumea, standarde europene. Pentru deţinuţii pe viaţă, asta ar însemna ca după 10 ani de detenţie regimul să fie mai liber, să poată ieşi mai des la aer, la plimbare, şi să petreacă cu familia nu 3—4 ore, ci 3 zile pe lună. Vrea o sală de sport, pentru că stau în camere mici şi “se atrofiază muşchii”.

Mai vrea ca după 25 de ani să poată ieşi la libertate. Zice că va avea atunci 61 de ani, o vârstă potrivită pentru a “lua viaţa de la capăt”.

Dungi de marinar pe dungi de puşcăriaş

Valeriu Caţ arată ca un personaj din filmele poliţieneşti – înalt, cu tatuaj pe mâna stângă, cu cătuşe la mâini, cu părul tuns scurt, cu ochelari întunecaţi, care îi adumbresc tenul măsliniu. Are 56 de ani, dintre care 28 i-a trăit prin închisori. A umblat, ca orice tânăr, la şcoală, apoi a devenit marinar.

După asta a fost arestat pentru mici fărădelegi – furturi, deţinere sau vindere de droguri, ca, în final, în 1981 să fie arestat pentru crimă. O recunoaşte: “Era în joc onoarea mea şi a familiei mele. Sora mea putea fi violată, am sărit în apărarea ei, individul m-a rănit şi pe mine. L-am ucis, l-am pus în maşină şi am dat foc maşinii”. În 1981, când a fost condamnat, i s-a născut unicul fiu. Acum acesta locuieşte în Israel, are, la rândul său, două fetiţe şi un fiu.

“Nu pot să cer nimic de la el, să mă ajute sau să mă viziteze, pentru că eu nu i-am oferit nimic”, spune Caţ. Totuşi, povesteşte el, când era prin închisori îi mai trimitea bani soţiei, era un împătimit al jocurilor de noroc şi din ele câştiga bani.

Pentru primul omor a stat 15 ani şi a fost eliberat, dar a revenit curând. O captură de droguri şi două cadavre, pentru care a şi primit necruţătoarea sentinţă de închisoare pe viaţă.

De unde s-ar fi pornit toate? “Aţi observat că sunt ţigan, nu?” Încă din şcoală era discriminat pentru etnia lui, chiar dacă învăţa foarte bine. Zice că a şi predat literatura elevilor mai mici. Îi plăceau foarte mult Eminescu, Alecsandri, Creangă. Totuşi, nu i s-ar fi permis să termine şcoala, şi s-a simţit înjosit mereu pentru că e ţigan. A schimbat, spune Valeriu zâmbind, dungile de marinar pe cele de puşcăriaş.

Acum nu prea citeşte, se uită mai mult la televizor şi ascultă radioul. Cartea sa de căpătâi este despre Genghis Han. Cuceritorul mongol era categoric împotriva crimei fără motiv, de aceea îi place lui Caţ. Regrete? Are multe regrete, dar cel mai mult îi pare rău că nu poate fi acum alături de mama sa bătrână şi neputincioasă şi că nu a putut fi prezent la înmormântarea tatălui său. Dacă ar ieşi, ar merge la mama.

În final, oftează, spunând: “Dacă în doi ani nu se întâmplă nimic, voi lua o decizie asupra a ceea ce voi face cu viaţa mea”, lăsând urme de suspans. “Acum un an, un deţinut a murit exact în patul în care dorm eu acum. Este de neconceput să sfârşeşti în închisoare, să aştepţi în fiecare zi moartea. Aici nimeni nu poate şi nu vrea să aibă grijă de tine când eşti bolnav, darămite când eşti bătrân”.

O trăsnaie, în 15 minute

Alexei intră în camera oaspeţilor zâmbind, ba chiar râde. Poartă blugi, jachetă şi, desigur, cătuşe. Dar şi un şirag de mărgele, pe care le trece dintr-o mână în alta zângănind. Povesteşte despre copilăria lui, apoi cu un zâmbet larg spune: “Şi apoi, am făcut o trăsnaie”. Era în 1990, când avea 22 de ani. “Trăsnaia” era uciderea unui om. “Dar cum să o numesc altfel? Ne-am adunat mai mulţi, el cu băieţi, eu cu băieţi, a fost o bătaie. Era luna februarie, când ziua e soare şi se dezgheaţă totul, iar seara îngheaţă. A alunecat, s-a lovit la cap şi a murit.” Nu cunoştea victima, era un cunoscut de-al cumnatului său. Dar “trăsnaia” se pare că nu a fost unică. În 1997, după ce îşi ispăşise termenul pentru prima condamnare, a urmat la scurt timp a doua sentinţă: executarea unui omor la comandă. Desigur, neagă orice legătură cu acea crimă, crede că o persoană arestată o dată pentru omor va fi întotdeauna suspectă de o altă crimă.

“După ce a fost prima sentinţă, rudele decedatului au făcut un recurs la Curtea de Apel, iar Curtea, în 15 minute, a schimbat şi ne-a condamnat pe viaţă.” Când povesteşte aceste lucruri, zâmbeşte continuu, apoi repetă cu tristeţe: “Iată aşa, în doar 15 minute…”.

Primele omoruri — în Afganistan

Soţia şi feciorul său au plecat în Rusia, fiind dificil ca “un copil să înţeleagă cum tatăl lui era un om bun şi deodată a devenit rău”. Are şi un păpic, o mămică, două surori şi un frate. Mama sa are 71 de ani. De câte ori are bani şi timp îşi vizitează fiul. “Ehei, ce îmi aduce, colţunaşi făcuţi de mama, alte mâncăruri, ca o mamă”.

Spune că mama sa a suferit mult din cauza condamnării lui, dar Alexei s-a adaptat simplu. “Prima dată, da, mi-a fost greu, dar a doua oară…” A luptat în Afganistan, iar acolo a fost “aceeaşi închisoare”. Avea doar 18 ani şi, prin ordine, era obligat să omoare oameni.

Zilele pentru el sunt la fel: rezolvă integrame, se uită la televizor. Citeşte mai puţin. În bibliotecă există numeroase volume ale lui Lenin, dar le-a citit încă prima dată când a stat în închisoare, mai citeşte din memoriile lui Brejnev. Zice că au doar un post de televiziune, la care gardianul ripostează, iar Alexei adaugă: Păi avem doar unul în limba maternă, restul vin de la ruşi şi separatişti, iar pe separatişti nu trebuie să îi ascultăm, nu?”.

Filosofia regretelor sale şi-o ancorează în fapte biblice: “Sigur că regret ce am făcut, dar omul şi aşa se naşte cu păcat, nu?”.

Vlada CIOBANU


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *