„Satul Moldovenesc” – miliarde de lei fără control (II)

Urmare din numărul trecut

Serele cu legume – business-ul Holoşniţei

Iuliana Celan, cea mai tânără profesoară din sat, a venit aici după facultate pentru că nu a reuşit să se obişnuiască cu zgomotul oraşelor. Din salariul său de 800 de lei reuşeşte să achite doar facturile pentru curent electric şi telefon. „Dacă mama şi soţul nu ar fi plecaţi peste hotare, nu ştiu cum ne-am descurca. E groaznic să trăieşti în sat, dar mai ales să predai aici, pentru că elevii nu sunt motivaţi să înveţe. Abia aşteaptă să termine nouă clase, ca să plece cu părinţii la Moscova”, spune profesoara.

Cele două calculatoare din şcoală reprezintă toată tehnologia informaţională de care dispune satul. „Copiii se joacă la ele, nu reuşesc să înveţe mare lucru din informatică, iar dacă ştii să-l deschizi şi să-l închizi – deja ai nota „5”, spune Victor Grosu, consilier la Primărie. El este considerat şi businessmanul de succes al satului, deoarece are cele mai multe sere. Dar micul business nu prea poate ajuta satul, căci e strangulat deja de cheltuieli prea mari.

Împreună cu soţia, care este profesoară, îngrijesc opt sere, unde care cresc varză, ridichi, castraveţi, ardei şi roşii. Pentru că legumele crescute de aceştia nu ating standardele cerute de exportatori, zarzavaturile pot fi vândute doar în ţară. Munca depusă în sere şi banii obţinuţi la vânzare abia dacă acoperă investiţiile în această îndeletnicire din satele raionului Soroca. „Mă sperie calculele. Anul acesta am dat cinci mii de lei pe furtunuri, 12 mii pe peliculă, plus motorul de pompat apă, plus benzina pentru transport. Nici nu vreau să mai calculez”, spune Victor Grosu.

Numărul gospodăriilor care deţin sere se reduce pe an ce trece pentru că lipsa unei pieţe de desfacere, transportul scump şi problema asigurării cu apă îi determină pe mulţi să renunţe la această activitate. Asigurarea cu apă e tot un insucces al „Satului Moldovenesc”.

Deşi bugetul programului pe 2006 prevedea tocmai 150 mil. lei pentru sistemele de apă şi reţelele de canalizare, acest obiectiv are cele mai multe restanţe. Până acum în doar 52 de localităţi rurale, din totalul de 1549, au fost reabilitate şi construite sisteme centralizate de alimentare cu apă şi de canalizare. Şi asta, în cea mai mare parte, din finanţări străine.

Notă: Date extrase din Planul de Acţiuni pentru implementarea Programului Naţional „Satul Moldovenesc” (2005-2015), perioada 2005-2007, capitolul apă şi canalizare

La Moscova case, acasă – răstignire

O notă informativă privind realizarea programului „Satul Moldovenesc” arată că, în 2007, în câmpul muncii au fost angajaţi circa 22 mii de şomeri, adică 45 la sută din numărul celor înregistraţi la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. La Holoşniţa, angajaţi sunt profesorii, educatorii şi vânzătorii. Alţi câţiva încearcă să mai menţină nişte sere, ceilalţi au plecat în Rusia.

Gheorghe Bordeianu, un tânăr de 23 de ani, tocmai s-a întors de la Moscova, unde lucrează în construcţii. Vine acasă de 2—3 ori pe an, ca să-şi vadă părinţii şi bunica. Tineri ca dânsul sunt mulţi în Moscova. Chiar şi minori, care lucrează împreună cu părinţii lor. „Dacă nu te duci la Moscova, mori de foame aici. Am venit acasă pentru două luni, la odihnă”, spune Gheorghe în timp ce îşi sprijină genţile să nu cadă.

Banii pe care reuşeşte să îi adune lucrând la Moscova îi trimite acasă mamei. Din ce mai rămâne, achită chiria la Moscova şi îşi asigură întreţinerea. Despre „Satul Moldovenesc” Gheorghe aude acum pentru prima dată. Ar vrea ca ceea ce aude să se realizeze în practică, poate că ar avea la ce să revină acasă.

Persoanele de vârsta a treia, care nu pot munci pe şantierele din Rusia, tot ies din sat, măcar până la piaţa din Soroca. Lidia Popuşoi vinde acolo lapte şi brânză. „Asta ne e scăparea. Că la noi în sat lumea se ţine doar cu piaţa. Altfel nu ştiu cum ne-am descurca. Toată vara adunăm banii de la piaţă şi îi ţinem pentru iarnă. În alte sate se mai face câte ceva, dar la noi, în afară de răstignirea de la marginea satului, nu a mai apărut nimic nou, măcar gaz de ne-ar aduce”, povesteşte Lidia Popuşoi, arătând cu mâna la drum. E drumul central, cum se spune în sat. Cândva a fost asfaltat, acum nici pietre nu mai are pe el.

Pe hârtie – suntem în 2010, în realitate – în 2001

Gazificarea raionului Soroca se pare că e considerată un eşec chiar de către preşedintele acestuia. „Noi reparăm şcoli, schimbăm acoperişuri, punem geamuri cu forţele proprii. Problema cea mai mare e încălzirea”, spune preşedintele raionului, Mircea Martâniuc. Până la sfârşitul anului în curs, autorităţile de la Soroca vor să conecteze la reţeaua de gaze şcolile şi primăriile din 18 localităţi din totalul de 57. Dar bugetul de stat asigură aducerea gazelor doar până la intrarea în sat. Mai departe, primăriile trebuie să gazifice instituţiile publice, iar oamenii – să îşi tragă gaz pe la case, dacă au din ce.

Din lipsă de acoperire financiară, în 2007, au rămas negazificate 185 de localităţi preconizate conform proiectului „Satul Moldovenesc”, şi asta în pofida faptului că „procesul de gazificare a R. Moldova avansează constant, conform rapoartelor Executivului, iar în 2006 deja au fost realizaţi indicatorii stabiliţi pentru 2010”.

Din cauza preţurilor exagerate, puţini locuitori ai unui sat sunt în măsură să suporte cheltuielile pentru gazificare. Respectiv, reţelele de gaze rămân neexploatate. „Când începi să cercetezi ce se întâmplă cu adevărat, vezi că banii se îngroapă aiurea, ca şi în cazul caselor de cultură. Desigur, nu putem spune că gazificarea sau casele de cultură nu sunt necesare, dar sunt obligatorii calcule exacte şi transparente”, afirmă Viorel Furdui, vicepreşedinte al Ligii Primarilor.

Tudor Şoitu, expert independent în economie, consideră că în proiectele de gazificare susţinute de Fondul de Investiţii Sociale un metru de gazoduct nu costă mai mult de 50 de lei, iar în localităţile care încheie un contract cu firmele specializate, se depăşeşte suma de 160 de lei metrul. Totodată, expertul susţine că procesele de gazificare sunt însoţite de o mulţime de ilegalităţi. „În programul de gazificare pe ţară este precizat că se vor construi reţele de gaze cu 86 de lei metrul. Pe când, bunăoară, pentru cei 19 km de reţea de gaze Pârliţa-Corneşti s-au investit, conform devizului de cheltuieli, 1200 lei pentru un metru de reţea”.

„Cine ne ascultă?”

Moş Mitrunea, cum i se spune celui mai bătrân om din acest sat, nu mai are nevoie de gaz. Nu crede că va ajunge până atunci şi nici nu-şi doreşte.

Copii nu are, iar soţia i-a decedat mai mulţi ani în urmă. De atunci, moş Mitrunea îşi duce singur cei 89 de ani în cârcă. Despre „Satul Moldovenesc” moşul nu ştie. El îşi petrece timpul pe deal, la îngrijit porumbul, căci pensia nu-i ajunge de prea multe. „Cât avem – atâta cheltuim. De dimineaţă n-am mai fost pe acasă şi nici n-am mâncat. Mi-am luat numai o sticlă de apă şi o pătură, să mă odihnesc puţin”. Dacă ar putea, moş Mitrunea le-ar spune celor de la conducere ce înseamnă să trăieşti azi într-un sat moldovenesc, numai că „ei sunt sus, iar noi jos. Cine ne ascultă pe noi?”

Strategii de dezvoltare apărute peste noapte

Atât oamenii din Holoşniţa, cât şi cei din oraşul Soroca nu cunosc exact ce intră în componenţa „Satului Moldovenesc” şi cât costă. Expertul Viorel Furdui crede că nici alte sate sau raioane nu cunosc acest lucru. Iar strategiile de dezvoltare, care apar peste noapte ca ciupercile după ploaie, devin o problemă pentru ţară prin lipsa lor de transparenţă.

„Strategiile se adoptă de ochii lumii, şi pentru declaraţii tari, dar fără vreun impact asupra oamenilor de rând, a satelor şi oraşelor. În 2005 a fost adoptată o strategie pentru comerţ, iar în 2008 a apărut o strategie şi mai bună, fără să existe un raport pe vechiul program. Nici nu există la noi proiecte publice care să arate ce s-a realizat până acum şi de ce mai este nevoie”, susţine expertul.

Până la urmă, „Satul Moldovenesc” arată bine doar pe hârtie, susţine Viorel Furdui. Şi asta pentru că mare parte din succesele satelor moldoveneşti se întâmplă cu ajutorul finanţărilor străine, cum ar fi cele venite de la Banca Mondială, FISM, USAID sau altele. Nu de puţine ori se întâmplă ca autorităţile de la Chişinău, în rapoartele lor, să-şi asume aceste realizări. „Câte case de cultură au fost deschise cu ajutorul fondurilor străine, în timp ce panglicile erau tăiate de cei de la Guvern, arătând lumii că acesta este meritul lor?” s-a întrebat retoric în final expertul.

Căutând să aflăm mai multe despre miliardele investite în „Satul Moldovenesc”, am dat sute de telefoane pe la diferite ministere. Responsabili din aparatul Guvernului făceau trimitere la Ministerul Finanţelor. Cei de la finanţe îmi spuneau că nu au un buget detaliat al programului şi că, pentru a discuta cu cineva despre proiect, trebuie să sun la Ministerul Economiei. La Ministerul Economiei am primit propuneri de a suna pe cineva de la Guvern sau de la Ministerul Finanţelor. În final, atât responsabili din cadrul Ministerului de Finanţe, cât şi din cadrul Aparatului Guvernului mi-au spus că au ştiut din start că nu voi găsi un buget detaliat al programului pentru că acesta nu există, deoarece ministerele, fiecare în parte, oferă doar rapoarte generale ale proiectului. M-am ales doar cu o colecţie de numere de telefoane de la mai multe ministere, care au încercat să îmi explice unde se află o instituţie responsabilă de acest proiect grandios, dar fără rost.

În timp ce „Satul Moldovenesc” „înaintează” cu cheltuieli de miliarde, satele din R. Moldova rămân pe loc. „Tare greu o să ne fie să ne revenim. Multă lume pleacă în ţări dezvoltate. Este greu să-i întorci acasă, pentru că ei văd altceva şi au nevoie de alte condiţii de trai, greu de oferit. Faptul că se sădesc nuci nu înseamnă că se realizează programul „Satul Moldovenesc”, e de părere Mircea Martâniuc, preşedintele raionului Soroca.