Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Să nu-i punem cruce Libertăţii!

Să nu-i punem cruce Libertăţii!

În iulie 2009 a fost înfiinţat Fondul «Aprilie 2009». Din Consiliul de Administraţie făceau parte Victor Boboc, tatăl lui Valeriu Boboc, Iurie Crăciuneac, victimă a torturii poliţieneşti, precum şi Vlad Filat, preşedinte PLDM. Consiliul fondului a venit cu iniţiativa de a edifica în Chişinău un monument al victimelor torturii. În acest sens, grupul solicita Consiliului Municipal Chişinău să aloce un teren adecvat pentru instalarea monumentului.

Lucrurile s-au schimbat între timp, mai precis, s-au instituţionalizat. Proiectul monumentului a devenit unul guvernamental, iar glasurile victimelor din Aprilie au dispărut din mass-media. Se fac auzite iar, foarte plăpând, într-un reportaj despre sensul acestui monument (pe când era doar al torturii), realizat de Vlada şi Victor Ciobanu (http://www.azi.md/ro/story/9382). Printre cei intervievaţi e şi Sergiu Laşcu, care afirmă că vinovaţii din Aprilie (Voronin, Papuc) vor rămâne nepedepsiţi, iar timpul nu va schimba nimic. Comuniştii învinuiesc protestatarii, iar acum, cu schimbarea guvernării, noii guvernanţi învinuiesc comuniştii de cele întâmplate. Trebuie să recunoaştem, crimele au fost comise atât de comunişti, cât şi de protestatari. Dacă facem un monument, trebuie să fie un monument al evenimentului, nu doar al victimelor, un monument care ne-ar uni, ca aşa ceva să nu se mai întâmple, încheie Laşcu. Un alt deţinut politic de atunci, Sergiu Mocanu, afirmă ceva mai târziu în reportaj că doar după pedepsirea călăilor lui Valeriu Boboc putem vorbi despre simbolisme şi lucruri semnificative, în sensul în care se vrea acest monument. E de amintit aici şi declaraţia asociaţiei Hyde Park referitoare la înălţarea de noi monumente şi redenumirea străzilor în cinstea victimelor din Aprilie. (http://ochiuldeveghe.over-blog.com/ext/http://www.curaj.net/?p=32221)

În orice caz, în urma deciziei guvernului din 3 martie curent, în faţa sau nu în faţa Parlamentului, va fi sau nu instalat un monument, care se va numi al torturii sau nu al torturii (ci al libertăţii sau nu chiar al libertăţii). Pe pagina web a Ministerului Culturii există un anunţ de concurs pentru concepţia-schiţă a „Monumentului dedicat protestelor anticomuniste din aprilie 2009 ale tinerilor şi comemorării victimelor torturii”, în paranteză fiind scris „Monumentul Libertăţii”. Data limită de prezentare a proiectelor era 15 februarie 2010. Nu ştiu dacă titlul din paranteză e o suplinire derizorie mai recentă (din 3 martie) sau fusese înscrisă din start în anunţ.

Deşi societatea civilă, arestaţii şi torturaţii, criticii şi observatorii culturali se declară reticenţi la ideea unui monument, se insistă de sus, ca pe timpurile comuniste, să se construiască ceva, nu contează ce şi cât costă.

Tudor Cataragă, autorul proiectului câştigător în urma unui concurs dubios, zicea într-un interviu acordat „Basarabiei literare” că monumentul ar costa 115—120 mii de euro (în condiţiile în care mai mult de jumătate din populaţia Moldovei trăieşte sub limita sărăciei!). Suma cheltuită pentru monument nu este atât de mare, zise artistul, s-au dat sume mai mari pe monumentele din Chişinău. Nu înţeleg ce are una cu alta. Decât să înălţăm monumente noi (cu iz electoral), mai bine am începe să ne vindem monumentele vechi, ca să ieşim din criză!

În fine, sunt doar un vot, nimic mai mult. Să revenim la monument. Dacă se decide edificarea unui monument, apoi, desigur, ar trebui să se facă printr-o procedură obişnuită, adică prin organizarea unui concurs de proiecte. Concursul a avut loc, dar în pripă şi în obscuritate. Atât concursul, cât şi toate lucrările prezentate au fost, repet, sever criticate, dar se vede că opinia societăţii civile încă nu contează aşa de mult pentru demnitari, deşi declară inversul. În orice caz, proiectul ales nu e deloc modern, precum afirmă Valeriu Matei. Nici calificativul de contemporan nu i se poate aplica.

Oare a câta parte din juriu o formau arestaţii din aprilie, cărora acest monument le-ar fi, eventual, dedicat? Câte persoane dintre cele torturate au votat „crucea” lui Tudor Cataragă? Când se vorbeşte despre acest monument, acum poreclit al libertăţii, nu se mai aud numele tatălui lui Boboc, ale băieţilor şi fetelor snopiţi în bătăi în comisariatele de poliţie, ale mamelor lor… Să se fi gândit organizatorii că acestor persoane le lipseşte simţul rafinat al artisticului, viziunea urbanistică, de asta nu au fost invitaţi în juriu?

În cazul în care se merge, totuşi, pe formula concursului, apoi acesta trebuie să fie anunţat public în mai multe surse mass-media cu acoperire naţională, cu mult timp înainte. Fiecare proiect sa fie dezbătut şi măsurat de 7 ori, înainte să fie tăiat/făurit! Public! Altfel n-o să putem genera niciodată o lucrare cu adevărat reprezentativă. Desigur, e necesar să stabilim clar tematica monumentului. E inadmisibilă această fluctuare, acest joc cu termeni de genul „tortură” sau „libertate”. Societatea civilă, basarabenii împreună, inclusiv persoanele torturate şi rudele lor, trebuie să decidă felul în care va arăta un astfel de Monument, nu un juriu de salon!

Se poate face şi altfel. Când se vorbeşte despre marile monumente ale torturii, bunăoară ale Holocaustului, se preferă formula „muceniciei” sau a „martirismului”, atenţia fiind îndreptată spre persoana suferindă, care trebuie oblăduită şi slăvită în amintirile noastre, şi nu asupra procesului provocator de suferinţă. Monumentul poate fi conceput, de fapt trebuie conceput, de înşişi martirii evenimentelor din Aprilie şi de familiile lor! Să le oferim această întreprindere şi să ne încredem în viziunea lor asupra felului în care trebuie să arate această amintire! Să decidă doar ei dacă au nevoie de monument! Şi dacă nu au nevoie, să le respectăm decizia!

Ministerul Culturii, Primăria sau, şi mai bine, Uniunea Artiştilor Plastici ar trebui să ofere un spaţiu de discuţie (poate Galeria „Brâncuşi”), unde aceste persoane şi rudele lor s-ar putea întâlni cu sculptorii decişi să participe la această acţiune, eventual, cu psihologi specializaţi în terapia prin artă. E absolut necesară conlucrarea sculptorilor cu victimele torturii din Aprilie, cu cei rămaşi în viaţă, cu rudele lor şi cu rudele celor morţi, unde artiştii ar fi pe planul doi. Să fie invitaţi şi tinerii carabinieri care au încercat să apere simbolurile statului – Guvernul, Preşedinţia, căci şi ei sunt victimele lui Aprilie 2009! Oricine ar fi binevenit să participe la aceste şedinţe. Va fi un proces dificil şi, probabil, îndelungat. Dar arta poate vindeca rănile acestor oameni! Tot arta, însă, poate vătăma, ceea ce cred că face deja această cruce fragmentată (proiectul lui Tudor Cataragă), care te duce cu gândul la scindare şi la sectarism. (Vezi opinia savanţilor urbanişti referitoare la calitatea proiectului. Să nu uităm, însă, că şi academicienii sunt oameni şi mai greşesc. Presupunerea lor că lucrarea ar fi, eventual, folosită ca WC, e ridicolă, deşi profanarea ei, în cazul în care va fi instalată, nu este exclusă.) În fine, scopul acestor şedinţe creative mixte ar fi elaborarea unui sau a mai multor proiecte de lucrări vizuale/sculpturale, care nu ar rezolva doar problematica monumentului, o temă dureroasă pentru oricine încearcă să-şi clarifice acele sfâşietoare zile de Aprilie, ci ar îndeplini şi o importantă funcţie terapeutică. Să numească cum vor ei, martirii şi familiile lor, acest monument! Să-l sculpteze cum vor! Să renunţăm la formalisme, zis contemporane, în favoarea autenticităţii trăirii acelor oameni îndureraţi! În cazul în care monumentul va fi proiectat de victime şi de familiile lor, nimeni nu va mai îndrăzni să discute în termeni de soluţii arhitectonice potrivite sau nepotrivite. Monumentul, pur şi simplu, va fi ce va fi sau nu va fi deloc. Iar Libertatea, haideţi să n-o înfierăm, să nu-i punem, Doamne fereşte, cruce. Să o lăsăm să se plimbe liberă prin Chişinău, prin întreaga Basarabie!

Teodor AJDER