"Războiul" cu muzică live de la Manta
Ei încă mai cântă doine şi balade, ţes la război, trăiesc din meşteşugurile cele mai vechi, dar sunt exponenţii celui mai nou “trend”. Ei sunt ecologici, folosesc lâna, papura, lozia şi ascultă muzică live. Sunt participanţii la şezătorile din satul Manta, Cahul.
Constantin Olteanu crede în vechiul nou, în tradiţiile sănătoase şi folositoare. De aceea, atunci când lumea modernă se buluceşte la barurile din sat, unde seară de seară se repetă adunările cu băuturi alcoolice şi timp pierdut, el a decis să reînvie şezătorile, pentru a recâştiga valorile de nepreţuit rătăcite în tranziţie. Şezătorile lui Constantin Olteanu nu sunt pentru spectacole oficiale, ci pentru a reda comunităţii oameni care /a readuce împreună oamenii din comunitate care muncesc şi creează istoria curentă – bătrâni care ştiu multe, dar pe care nimeni nu îi mai întreabă aproape nimic.
„Ne-am axat pe ideea de a susţine meşterii populari: să-i promovăm, să fie văzuţi şi astfel să apară interesul tinerilor pentru această îndeletnicire”, spune Constantin Olteanu. Nici el nu vine doar ca un simplu spectator. Bărbatul împleteşte din fibre vegetale: lozie, papură, iar în ultimul timp a asimilat împletitul din stuf.
Învelitul nemţesc cu stuf
„Am văzut că la noi tradiţia aceasta – învelitul cu stuf în stil nemţesc – se pierde şi am vrut s-o reînvii. Am găsit instrumentele necesare prin sat la noi. Înainte erau mai mulţi meşteri care împleteau, înveleau cu stuf, dar oamenii s-au mai dus, au decedat”, spune cu regret meşterul. Astăzi, cei care mai practică această îndeletnicire pot fi număraţi pe degete, dar Constantin Olteanu declară că e deschis pentru oricine vrea să înveţe. Ce-i drept, nu se prea găsesc doritori. În schimb, meşterii nu se pot plânge de lipsă de tineret la şezători. În timp ce unii vin doar din interes, alţii vin să prindă câte ceva de la cei mai vârstnici.
Ion Croitoru nu are nici 30 de ani împliniţi, dar a înţeles că şezătorile sunt o universitate rară. Vine la şezători, în primul rând, pentru a asculta cântecele străbunilor, interpretate deseori de bătrânii satului în timpul lucrului. Aşa a ajuns mai departe de muzică, a ajuns să învie tuburile din lemn pentru doinit. “Şezătorile m-au inspirat să mă dedic făuririi naiului”, mărturiseşte el. Ion nu este specialist în domeniu. De meserie este tencuitor. Însă, “dacă este dorinţă, nimic nu te poate opri să-ţi realizezi visul”, spune tânărul, care a învăţat singur nu doar să meşterească naiuri, dar şi să cânte la ele, culegând sunet cu sunet din melodia populară.
„Premiile sunt premii, iar sufletul e suflet”
Varvara Pascal vine la şezători să croşeteze alături de alte meşteriţe. Dar culorile vii de pe mileurile croşetate de ea pălesc atunci când începe să cânte. Au cunoscut-o şi scenele mari, unde a cântat şi a luat diverse premii, dar mai dragi îi sunt cahulenii de alături, pentru care cântă “live” la şezători. “Premiile sunt premii, iar sufletul e suflet. Aici nimeni nu ne dă niciun premiu, dar când vezi atâţia oameni harnici, sufletul îţi cântă de bucurie şi tu odată cu el”, explică Varvara Pascal. Doinele pe care le cântă trezesc sentimente duplicitare: pe de o parte, tristeţile ancestrale par şi mai accentuate pe feţele bătrânilor din sat, adunaţi să asculte şi să îngâne cântecele cunoscute de-o viaţă, pe de alta – există o bucurie în aceste balade triste, bucuria de a asculta voci bune.
Aceste şezători le oferă celor care vin la ele posibilitatea să se simtă utili, majoritatea fiind vârstnici. Nu doar că fac ceva util pentru propria gospodărie, nu doar că mai văd ce fac alţii, dar, cel mai important, îşi umplu singurătatea cu ceva de neînlocuit – comunicarea cu oamenii. Persoanele în etate venite la şezătoare discută, în primul rând, despre problemele de sănătate care le frământă şi despre neputinţa de a face faţă nevoilor. “La o vârstă ca a noastră, o sănătate bună nu poţi găsi. Un om de 72 de ani nu poate fi chiar atât de sănătos. Bătrâneţile vin şi iau câte ceva. Aşa şi eu. Au început să mă doară picioarele. M-am tratat, mulţumesc lui Dumnezeu. Acum văd că mă deranjează inima. Iar mă tratez”, spune Eugenia Zgârcibabă, o pensionară care croşetează şi face filosofie din poverile vieţii. Ştie că acasă o aşteaptă soţul, sănătatea căruia lasă mult de dorit, iar medicamentele sunt scumpe. Dar îi mai aduce o vorbă cu haz de la şezătoare şi aşa îşi mai încălzesc sufletele.
Binecuvântarea şezătorilor sunt nepoţii celor adunaţi la şezătoare. Alături de bunici, printre meşteşuguri şi doine, nepoţii se simt în largul lor şi absorb cu uşurinţă arta şezătorilor cu folos. Una dintre copiliţe se învârte în jurul bunicii Eudochia, ba luând suveica în mână, ba strecurându-se pe sub masă să ajungă foarfeca care a căzut, mai încâlcind şi descâlcind iţele, exact ca bunica sa în copilărie.
Moştenire: de la bunică la nepoată
Eudochia Cavruc e femeie de război. E paşnică şi blândă, doar când trage spata războiului o face mai cu nerv. În rest, pare luminată de culorile covorului, care creşte din mâinile ei ca în poveste. Femeia vine din Crihana Veche, ca să fie alături de ceilalţi meşteri. Ea are război şi acasă şi mărturiseşte că ar putea să ţese zi şi noapte încontinuu. “Atât de mult îmi place. Când eram copilă, trăgeam cu coada ochiului la mama ce face, dar nu îndrăzneam să mă apuc să ţes în faţa ei”, îşi aminteşte mătuşa Eudochia fără să-şi întrerupă munca. La 12 ani deja ştia să ţese. Una dintre surorile mai mari ale meşteriţei a observat interesul ei şi a învăţat-o tot ce ştia. Aşa a uimit-o pe maică-sa. “Când m-a văzut prima dată, a dat să mă ocărască. Dar când a văzut că fac drept, m-a lăsat şi m-a netezit pe cap. Şi aşa i-a părut de bine că pot să fac lucrul ei!…”, îţi aminteşte ţesătoarea. Peste ani, a prins la experienţă, şi ştie mai multe decât o fabrică de covoare. Ţese “şi brâie, şi catrinţe, şi feţe de masă, tot ce-ţi doreşte sufletul. Tot ce există pe acest pământ din vechime, pe toate ştiu să le fac”, zâmbeşte femeia.
În timp ce trece firele prin stative, gândeşte în glas la şezătorile de azi şi la tineretul de mâine. “Dacă eu n-am să fiu, nu ştiu cine le-a mai face. Vin tinerii, dar… Acum tinerii stau la calculatoare. Se duc pe la discoteci. Nici dansurile noastre nu mai ştiu să le danseze”, spune meşteriţa cu regret.
O alinare îi este nepoata, care, crede femeia, va şti să păstreze tradiţia transmisă din moşi-strămoşi. “Nepoţelei mele tare-i place şi mă ajută foarte mult. Ţine minte totul. Şi ce ochişori are!”, îşi laudă bunica nepoata, care n-a atins nici vârsta şcolară. “Dacă mă ridic eu, se aşază ea. ţese. Pe unde dă, pe unde mai cade suveica. Dar nu-i spun nimic. Dacă-i place şi greşeşte, e copil, dar, cândva, ea o să înţeleagă şi o să facă aşa cum e corect”, îşi împarte gândurile Eudochia Cavruc. Şi nepoata ei mai mare era interesată de ţesut, dar a fost nevoită să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă. Bunica speră că cea mică nu va face acelaşi pas.
