Radiografia unui sat în cuvinte

Vineri la amiază. Zi cu soare şi cu temperaturi negative. Pe strada principală a satului Danco din Hânceşti, care este oarecum paralelă cu Prutul, cel mai întâlnit mijloc de transport este căruţa. În una, doi bărbaţi transportau lemne. Altul aducea de la magazin câţiva saci cu făină. Acesta, curios, s-a oprit să afle ce treburi ne-au adus pe la ei. „Se duce, cum să nu se ducă lumea dacă o ajuns-o cuţitul la os? Sărăcia bate la uşă şi trebuie s-o iei din gară”, ne-a spus omul după câteva minute de discuţii despre cei plecaţi peste hotare.

La o distanţă de 50 de kilometri de centrul raional, majoritatea celor peste 1600 de locuitori se întreţin din muncile agricole. În faţa magazinului, vânzătoarea a ieşit să se mai încălzească, dar şi să schimbe câteva vorbe cu trecătorii. Timp de câteva minute, aceasta a fost înconjurată de mai multe femei, majoritatea trecute de prima tinereţe. Este ziua pensiilor şi femeile au venit să facă cumpărături, dar mai mult, să achite datoriile acumulate în decursul unei luni. Auzind că au alături jurnalişti, şi încă de la Chişinău, au început a-şi spune oful şi a-şi aminti de toate necazurile.

„Au să zică că asta nu le-o dat pe datorie”

Cea mai mare problemă este sărăcia, sunt de părere femeile. Un argument în acest sens este şi caietul de datorii de la magazin. O bună parte dintre săteni, cel puţin o dată, au avut trecut numele lor în acest aşa-zis registru. Vânzătoarea Elena lucrează la magazin de opt ani, chiar de la deschiderea acestuia. Tot de atunci, spune ea, funcţionează şi practica cumpăratului pe datorie. În sat sunt cinci magazine, şi la ele situaţia cu datoriile este în funcţie de „cât de miloasă e vânzătoarea”, ne-a asigurat Elena.

Proprietarul magazinului, care este din satul vecin, îi interzice să vândă pe datorie, dar ea oricum o face, chiar dacă riscă nu doar să fie demisă, ci şi să fie amendată de către inspectorii fiscali. „Dumneavoastră nu trăiţi în sat cu lumea, eu trăiesc, şi am mâncat o bucăţică de pâine cu oamenii aceştia, şi le înţeleg greul… Azi sunt la magazin, da mâine nu-s. Am să mor şi eu cândva şi nici n-au să-mi vină la înmormântare. Au să zică că asta nu le-o dat pe datorie”, îşi aminteşte vânzătoarea cum i-a argumentat angajatorului decizia ei.

Într-un an – 58 de foi de datorii

„Într-un an se umple un caiet de 58 de foi. De-a mâncării cumpără, sărmanii, zahăr, sare, macaroane, pâine, tot ce au nevoie. Ei, mai cumpără şi băutură. Băutura ceea de n-ar trebui, da’ ea trebuie. Când omul lucrează, îi trebuie un pahar, 100 de grame, cu asta se ţine, că poate să lucreze toată ziua şi flămând”, explică vânzătoarea.

„Iarna, vara, omul cam greu se descurcă şi ia pe datorie, da’ toamna mai adună roada, o vinde şi dă datoria la magazin”, adaugă una dintre femei, care pare mai tânără şi care trăieşte vis-a-vis de magazin. Aceasta spune că s-a mutat în sat de vreo cinci ani, după ce i-au decedat părinţii. Apartamentul din Chişinău l-a dat în chirie şi astfel are şi un venit sigur. Trăieşte cu fratele, arată ea cu mâna spre casa de peste drum. În grădina acestora rugineşte o maşină mare, sovietică, cu remorcă, iar împrejurul ei pământul este proaspăt săpat. „Nu a mai avut bani s-o repare… Şi combustibilul este scump”, explică femeia de ce stă maşina în mijlocul săpăturii, probabil nu primul an.

Dinspre centrul satului se apropie încă două femei. Una, mai tânără, ţine un pachet cu praf de spălat sub braţ, cealaltă, mai în vârstă, nişte documente. Vin de la oficiul poştal. Au primit bani şi au plătit chitanţele, au explicat scurt femeile. Femeia mai în etate, ţaca Frosea, cum o numeau celelalte, venise la magazin ca să plătească datoria. „Ei, doamne, am plătit telefonul, iaca pot să vă arăt, 130, lumină am 200 şi n-am luat chitanţa, şi iaca dau aici (la magazin, n.r.) şi mă duc acasă fără ruble, da’ am un invalid fără picior”, se tânguieşte ea. Câţi bani datorează? „Ajung, ajung, iaca amuş Ileana deschide caietul şi vedem, zău că nu ţin minte”, recunoaşte zâmbind Frosea. „Ce-aţi face dacă nu v-ar mai vinde pe datorie?”, le întreb. „Iaca răspundeţi”, le îndeamnă vânzătoarea. „Ce-am face dacă nu ne-ar da pe datorie?”, repetă întrebarea mătuşa Frosea, oarecum nedumerită. „Murim. Îmi dă şi bani de plătesc la maşină să-l duc la spital”, spune femeia care are soţ invalid acasă.

„Pensia? 80 de ruble. 800”

„Eu nu ieu nică pe datorie. De ce să ieu?”, spune mătuşa Aneta, care stătea mai într-o parte şi asculta discuţia. „Cred că aveţi pensie bună”, strigă cineva. „Pensia? 80 de ruble. 800”, se corectează bătrâna. „Şi-s singură şi cu nepoţii”, adaugă ea. „Trăieşte cu o nepoată şi are ea grijă de dânsa”, explică vânzătoarea de ce bătrâna nu cumpără pe datorie.

„Iaca aşa trăieşte lumea. Ghini că eu am cufartiranţi la Chişinău şi trăiesc din asta. L-am petrecut din viaţă pe tata din banii aceştia. Da’ care n-are nică? Vara, cât este de lucru, se duc cu ziua, fac ce fac şi gata. Da dacă oamenii n-au bani, nici lucrători cu ziua nu iau”, conchide vecina de lângă magazin, care spusese mai devreme că în urmă cu câţiva ani schimbase capitala pe sat. Tot ea ne-a spus că anul trecut, una dintre casele din apropiere se vânduse cu cinci mii de dolari.

Între timp, vânzătoarea socotise datoria mătuşii Frosea. 207 lei şi 80 de bani. Femeia număra cu grijă banii, cam ultimii din pensia de invaliditate a soţului, pe care tocmai o primise. „I-am luat tranzistor, că l-am dus la spital şi nu-i nici televizor, da’ trebuie să audă ştiri ceva. El n-are hodină. Şi doctorul mi-o zis să-i aduc vreun radio, ca să aibă ce asculta”, explică femeia de ce suma este atât de mare.

„Te strânge în spate, nu numai că te iau fiorii”

Dintr-o vorbă-n alta, femeile au ajuns să discute şi despre cei plecaţi peste hotare. Pe unde cu invidie, pe unde cu compătimire, au povestit că o bună parte dintre săteni „s-au dus”. Mai multe femei, legal, iar la sărbători, revin şi „îşi îmbracă copiii, îşi îmbracă soţul, îşi îmbracă casa”, adaugă una dintre interlocutoare. „În ultimele trei săptămâni, 22 de femei din sat au trecut controlul medical ca să se ducă în Israel. Iau de la bancă bani la procente şi cu timpul îi întorc. Le costă 4 mii de euro. Se duc legal”, explică altă femeie.

„Au greutăţi acasă şi se duc să facă un ban. Da’ greutăţile într-adevăr sunt mari, tare mari, şi femeile se duc şi leapădă bărbaţii”, completează vânzătoarea, care spune cu regret că acum 30 de ani, când a venit în sat, „era de trăit, da’ acum e mare jale. La şcoală în fiecare an tot mai puţini copii merg. Da în viitor cum o să fie, dacă tinerii pleacă din sat? Aici nu-i nimeni, dincolo nu-i nimeni, nici n-o să aibă cine trăi în case. Tocmai te strânge în spate, nu numai că te iau fiorii”. Anul trecut, în sat, numărul nou-născuţilor a depăşit cu şase persoane numărul celor trecuţi în altă lume, dar dintre cei 21 decedaţi, majoritatea erau „în putere”, cum îi descriu sătenii, unii – nici 40 de ani nu aveau.

„I-a împins păcatul şi au votat”

Mătuşa Frosea, necăjită de toate problemele, crede că o explicaţie este neglijenţa politicienilor: „Nu ne aud nici cu spatele. Să fie schimbări, să fie bine… Şi oamenii… i-a împins păcatul şi au votat”. Cineva zâmbeşte. „Da’ ce, nu-i drept?”, o apostrofează femeia care începuse vorba despre politică. „Îi drept, eu ce spun?”, o asigură cealaltă.

Am lăsat femeile să-şi continue discuţia. La doar câţiva metri, doi bărbaţi, deja încălziţi de gradele alcoolului, căutau vorbă. „Da’ voi pe cine o să votaţi preşedinte?”, întreabă unul dintre ei, aflând că suntem de la Chişinău. Răspunsul că preşedintele e ales de către deputaţi i-a lăsat nedumeriţi.

Tatiana EŢCO