Profesorul fără casă
Gheorghe Grumeza este unul dintre locatarii Centrului de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil. E unul dintre oamenii fără casă, împarte cu toţi puţinul care li se oferă: un prânz cald, un loc de dormit şi posibilitatea de comunicare. Pare să fie la fel ca toţi, dar e deosebit. Inteligenţa i se citeşte în priviri şi în mişcări. Spune că a fost profesor şcolar şi universitar.
Am aflat că a terminat facultatea de ştiinţe politice la Rostov, în Rusia, prin anii ’70. S-a întors în Moldova şi s-a angajat la muncă. A muncit pentru o perioadă în calitate de lector la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău. După vreo doi ani, a hotărât să facă aspirantura la Academie, apoi s-a angajat ca profesor la o şcoală. ”Erau timpuri mai grele şi parcă voiam o schimbare, aşa că am plecat în Rusia”, explică Gheorghe Grumeza pasul pe care l-a întreprins, şi care l-a îndepărtat de casă. A plecat în Rusia să câştige ceva bani, a lucrat acolo şi ca paznic, şi ca măturător, şi ”de toate, unde puteam să fac bani şi să trăiesc”. În 1997 s-a întors în Moldova, şi-a reînnoit actele şi a plecat iar în Rusia. Revenirea ulterioară i-a dat lecţii grele. Era în anul 2000, a fost şi la casa părintească din Văsieni, acolo unde erau părinţii şi unul dintre fraţi. A fost ultima dată când a vizitat casa din satul natal.
Avea viză de reşedinţă la Chişinău, în sectorul Telecentru, încă de pe vremea când lucra ca profesor. Dar când a revenit din Rusia, a constatat că pe acea adresă deja nu mai este casa cea veche, iar în locul ei e înălţată alta, care are un alt stăpân. Aşa a înţeles fostul profesor că nu mai are unde locui.
De câteva săptămâni acoperiş i-a devenit Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil, de pe strada Haltei nr. 2 din Chişinău. ”Ar trebui să am şi o pensie de vreo 500 de lei, dar nu o primesc pentru că nu am actele necesare. Poate dacă aveam soţie şi copii era să-mi fie mai uşor, dar nu am pe nimeni”, spune fostul profesor dus pe gânduri.
Are şase fraţi şi surori, dar nu s-a mai văzut cu niciunul dintre ei de 16 ani. Spune că nu are curaj să meargă la ei în vizită. „Am fost la o soră de a mea mai demult în ospeţie, dar bărbatul ei mi-a spus să nu mai vin. De atunci nu mai ştiu nimic de ei. Iaca stau acum de câteva zile şi mă gândesc: de Paşti să mă duc la casa părintească şi la mormântul părinţilor sau nu? Oare m-a iertat fratele, oare cum voi fi privit?”, se întreabă cu tristeţe Gheorghe Grumeza.
