Preobrăjenia cu mĂRŢişoare
În mĂRŢişor e ascuns cuvântul ART. Deşi şi-a tras pălărioara pe ochii lui Ă şi s-a mai şi învelit cu codiţa lui Ţ, indubitabil, cuvântul e acolo. L-am observat proiectându-mi mărţişorul 2010. Era să fie un mărţişor de metal, o insignă. De ce de metal? Efectuând o nouă lucrare în acest incitant mediu de exprimare artistică (din păcate tot mai afacerizat – corporaţiile îşi fac ecusoane, şi politizat – folosit în electorale, din care cauză e, oarecum, ignorat de către artişti), reînviam tradiţia mărţişoarelor-insigne, fabricate odată la Chişinău. Vi le amintiţi?
Fiind din metal şi nu din fire, acest mĂRŢişor ar putea fi purtat tot timpul, prins, de exemplu, de rucsac. Unii poartă primăvara în suflet în orice anotimp! De fapt, o insignă e şi o mini-sculptură, iar sculptura e formatul artistic cel mai discutat acum la Chişinău. După ce a fost gata matriţa, am turnat un tiraj limitat în două versiuni, câte 50 de bucăţi fiecare. Toate mĂRŢişoarele au contur argintiu, în prima versiune „art” e scris cu alb, iar „m–işor”, pălărioara de pe ă şi codiţa lui ţ sunt cu roşu; în a doua versiune, culorile sunt inversate. Trebuia să fie de metal şi fiindcă le doream rezistente la ploaie şi la vânt, căci intenţionez să folosesc câteva mĂRŢişoare (versiunea cu art în alb) pentru o operaţiune de preobrăjenie a monumentului Comsomoliştilor de pe bd Renaşterii. Acţiunea va avea loc în prima zi după echinocţiul de primăvară, pe 21 martie. Intenţionez să lipesc mĂRTişoarele pe piepturile celor câteva figuri monumentale care constituie ansamblul sculptural proiectat de Lazăr Dubinovschi.
Acţiunea poate fi interpretată în două feluri. Primul, recunosc, egocentric, chiar meschin: odată ce sculptura lui Dubinovschi, în temeiul valorii sale artistice, va ajunge la bienala de la Veneţia, apoi şi lucrările mele – cele câteva mărţişoare, precum şi acţiunea pe care o pun la cale, vor ajunge în atenţia criticilor de artă, curatorilor, galeriştilor şi oamenilor de afaceri din domeniu. Continuarea nu poate fi decât ca în poveşti…
A doua interpretare, mai pragmatică, ţine de dezbaterea multilaterală a intenţiei unor consilieri municipali de a reamplasa monumentul respectiv. Mă grăbesc să vă aduc la cunoştinţă una dintre aceste discuţii, în opinia mea, amplă şi temeinică, publicată în internet pe blogul scriitorului şi criticului Vitalie Sprânceană (www.spranceana.com). La discuţie participă arhitectul Virgil Pâslariuc, care aduce o serie de argumente interesante în favoarea reamplasării monumentului, deşi pare că a fost suficient de sensibilizat, afirmând, spre coada dezbaterii, că preferă să vadă „strămutaţi din loc” pe responsabilii pentru demolarea Casei Theodosiu! Unul dintre argumentele forte ale sale e că monumentul a fost plasat în locul celui mai vechi lăcaş de cult ortodox din oraş – Biserica Sf. Ilie. Al doilea argument este tenta pronunţat ideologică a monumentului, oarecum ofensatoare pentru băştinaşi, căci pentru unii dintre noi e un monument al cotropirii sovietice, o rană deschisă în memoria noastră colectivă. Tocmai de aceea se cere o reparaţiune simbolică, precum ar fi, bunăoară, mutarea acestuia în altă locaţie.
Scriitorul Vasile Ernu îl combate, afirmând că dărâmarea bisericilor şi dustrugerea satelor (de care se plâng acum toţi anticomuniştii de serviciu) nu este un „specific comunist”, ci trebuie analizate într-un context mai larg, în termenii procesului de distrugere a unei „lumi vechi” (specifică şi spaţiului comunist, şi celui capitalist), care vine din însăşi natura proiectului de modernizare. De exemplu, la Paris, în perioada de „rescriere” a oraşului, au fost rase mai multe biserici decât în toată România în perioada comunistă. Istoricul de artă Vladimir Bulat – un apologist declarat al monumentului, în comentariile sale propune şi câteva intervenţii adiţionale pe lângă monument, bunăoară să se pună o plăcuţă cu un text detaliat, în română şi engleză, despre semnificaţia monumentului, spaţiul respectiv şi raţiunea pentru care a fost păstrat.
MĂRŢişoarele mele sunt şi ele o contribuţie, vizuală, la această discuţie. Dar, înainte de a mă explica, mai deschid o mică paranteză. La 11.02.2010, un ziar din Chişinău a publicat un material despre cum au rezolvat problema monumentelor comuniste alte state din Estul Europei. Este un articol sărac în detalii şi părtinitor. Bunăoară, nu se zice nimic despre Germania de Est, unde multe monumente au fost păstrate. Situaţia din Polonia e prezentată, cel puţin, incomplet. Chestiunea prevederii despre care se spune în articol, precum că ar interzice producerea, distribuirea, vânzarea sau posesia de materiale tipărite, înregistrări sau în alt format ce reprezintă simboluri fasciste şi comuniste, este în realitate mult mai delicată. În orice librărie poloneză există rafturi cu cărţi despre al doilea război mondial, despre al treilea Reich şi, desigur, despre Republica Populară Poloneză, pe copertele cărora se află, predictibil, svastici, stele cu cinci colţuri, seceri cu ciocane, chipul lui Stalin, Lenin, Hitler, lideri comunişti polonezi etc. Nazismul şi comunismul sunt nişte tematici încă intens discutate la toate nivelele în Polonia. Mai mult decât atât, vehicularea acestor simboluri nu se reduce doar la cărţi. Bunăoară, pe 3 martie, la Poznan, în cadrul unei campanii anti-avort, pe o clădire a apărut un poster uriaş foarte controversat, cu chipul lui Hitler lângă doi fetuşi sfârtecaţi şi însângeraţi. (Pe 9 martie 1943, Hitler permisese avortul femeilor poloneze.) Chipul lui Hitler a ajuns pe prima pagină a mai multor ziare naţionale, însoţit de editoriale ale căror autori se întrebau dacă nu cumva Adolf Hitler, iată, a ajuns, paradoxal, să joace un rol pozitiv, pledând pentru o cauză nobilă – păstrarea vieţii, căci ăsta era scopul declarat al posterului. Cei de la Fundaţia Pro, autorii iniţiativei, au declarat că chipul lui Hitler a fost folosit cu gândul de a-l asocia cu avortul – două lucruri groaznice. Evident, mulţi s-au declarat şocaţi văzând imaginile, inclusiv liderele multor organizaţii nonguvernamentale de femei, susţinând că aceste imagini sunt ofensatoare pentru persoanele care au trebuit să recurgă la avort. Peste o săptămână de la agăţarea posterului, procuratura a fost sesizată de un orăşean, pe motiv că imaginile ar promova hitlerismul, dar şi pentru că demonstrează plozi dezmembraţi, ceea ce contravine legii respectului faţă de rămăşiţele umane. Procuratura studiază cazul, deja destul de problematic, tocmai pentru faptul că publicaţiile majore au retipărit cu mare drag posterul cu chipul lui Hitler în sute de mii de exemplare, adică participând implicit la distribuirea unui simbol nazist.
Cât despre monumentele socialist-realiste, în Polonia există o colecţie de astfel de obiecte. Deşi e impresionantă, se pare că este prost orânduită şi prea departe de oraşele mari ca să fie parte a traseelor turistice. E vorba despre sătucul Kozłówka, lângă Lublin, unde se află peste 1600 de obiecte de artă socialist-realistă. De menţionat că nu toate monumentele zidite în timpul orânduirii comuniste au fost transportate acolo. Multe au rămas unde sunt din diverse motive.
În fine, discuţia cea mai aprinsă despre dărâmarea unui monument socialist-realist, adesea mediatizată, nu e despre o statuie-două, ci despre un cogeamite zgârie-nor! Colosul Palatului culturii şi ştiinţei, chiar din inima Varşoviei, e a treia cea mai înaltă clădire din Europa, şi este un cadou prietenesc primit de polonezi din partea lui Stalin. Deşi demolarea acestuia se discuta în anii ‘90, propunându-se zeci de proiecte de regospodărire a spaţiului din preajma Palatului, scriindu-se sute de pagini de text, monumentul stă neclintit, înălţându-se maiestuos ca şi odinioară! Doar că, la a 50-a aniversare a sa, a fost transformat, pricopsindu-se cu un ceas. Instalarea ceasului a fost intervenţia simbolică prin care s-a încercat dărâmarea imaginii utopiei sovietice pe care o reprezenta clădirea. A fost şi o tentativă, considerată de mulţi ca şi reuşită, de desacralizare a clădirii. Ceasul a readus Palatul în lumea oamenilor – ticăind, acesta cronometrează şi vremea Palatului, umanizându-l. Ceasul reprezintă reparaţiunea simbolică (apropo, Palatul nu este primul monument al fălniciei ruseşti în Varşovia. A mai existat o minune de sobor, „Aleksandr Nevski”, care, spre deosebire de palat, a fost demolat la mijlocul anilor ‘20, după doar 15 ani de la darea sa în exploatare!).
Pentru unii intervenţia cu mĂRŢişoare va fi doar o acţiune artistică, pentru alţii s-ar putea să fie şi un gest simbolic, o reparaţiune. Cu mĂRŢişoare pe piepturile statuilor, monumentul ar fi mai acceptabil, mai puţin supărător pentru unii dintre noi sau, cel puţin, îndrăznesc să cred că aşa va fi. Nu ştiu dacă intervenţia ar fi suficientă, în orice caz, e o încercare de a reintegra acest obiect în ţesutul contemporan al oraşului, în lumea nouă, în care insigna de comsomolist poate fi înlocuită cu un mărţişor.
Teodor AJDER
