Piaţa moldovenilor din Galaţi: oameni care se zbat pentru a supravieţui

Noiembrie, soare cu dinţi, o altă zi plină de activităţi. Sunt hotărâtă să fac prima mea vizită la Piaţa din Galaţi, ca să înţeleg cum reuşesc să supravieţuiască concetăţenii mei din R. Moldova, să le aflu problemele şi durerile. Prima aventură cu tramvaiul nu m-a încântat prea mult: doar terenuri de închiriat, case ce mai aveau puţin şi se dărâmau. Sloganul de pe un gard „Basarabia e România” mi-a produs emoţii mari, făcându-mă să mă simt ca acasă. Pe când încercam să găsesc zona de lucru a basarabenilor, o femeie se oferi să mă ajute, spunându-mi că ei deja au plecat şi să mă întorc mâine dimineaţă.

Fraţii de la piaţă

Zis şi făcut. A doua zi am fost mai matinală. Paralel cu zona moldovenilor sunt oameni din judeţul Galaţi veniţi să-şi vândă produsele. Mă întrebam dacă între cele două tabere nu se iscă neînţelegeri. „Nu mă deranjează vânzătorii din Republica Moldova, pentru că ei vând fructe şi legume, iar noi alte produse”, „Nu-mi este frică de concurenţă, aşa că sunt indiferentă”, afirmă vânzătorii de peste Prut. Până la zona de lucru a basarabenilor am întâlnit pungi din plastic, resturi de legume şi fructe, câini vagabonzi, maşini cu numere de Moldova şi Bulgaria, dar şi oameni istoviţi de atâta muncă. Mai târziu aveam să aflu că ei sunt în Galaţi de la ora 4 dimineaţa, pentru a prinde un loc disponibil, iar cei mai mulţi dintre ei nu au dormit toată noaptea. Moldovenii au la dispoziţie aproximativ 20 de metri de tarabe, unde vând carne, peşte, fasole, murături, vin, hrişcă, diferite afumături, şorici. Sau o gamă largă de produse de sezon: fructe uscate, struguri, gutui, dovleac, precum şi căciuli din blană pentru sezonul rece. Toate acestea la preţuri moderate.

Lupta pentru un trai decent

Făcând un tur printre bunătăţile tradiţionale, am cunoscut persoane care vin din Cahul, Vulcăneşti, dar cele mai multe din Giurgiuleşti. La fel şi doamna Nina, în vârstă de 60 de ani. Ascunsă după tarabă, aceasta şi-a aranjat cu grijă vinul, biscuiţii, vodca, ciocolatele „Bucuria” şi un produs ce mi-a atras atenţia – sucul din caise „Basarabia”. Nu vine foarte des, o dată pe lună, atunci când i se face dor de copiii şi nepoţii săi, care locuiesc în oraş. Împreună cu soţul, aceasta mai vine şi pe la piaţă, pentru a face şi câţiva bănuţi de cheltuială, căci pensia îi este insuficientă.

În timp ce vorbesc cu un domn care se declară un client fidel al peştelui din Basarabia, văd doi ochi de un albastru senin, aproape acoperiţi de un batic negru cu flori roşii şi galbene. Femeia are 66 de ani şi este din Cahul. De 20 de ani vine la Galaţi, indiferent de e ploaie, vânt, iarnă sau vară, pentru a vinde carne, brânză sau miere. Toată lumea deja o cunoaşte şi mulţi îi cumpără produsele naturale. Reuşeşte să vină în România cam de două ori pe săptămână, căci în restul zilelor vinde la piaţa din Cahul: „În Moldova nu am prea mulţi cumpărători, pentru că într-un oraş mic toată lumea are acasă lapte, ouă, nuci”.

Este obligată să facă acest lucru, fiindcă aceasta îi este unica sursă de venit. Tot ea îngrijeşte de fiul ei, care e într-un scaun cu rotile. Altfel, cu pensia pe care o primeşte, nu-i ajunge să acopere cheltuielile pentru medicamente. Totuşi, uneori se întâmplă ca acesta s-o aducă cu maşina până la Galaţi. Astăzi însă a venit cu un maxi-taxi, căci băiatul ei e în spital. Chiar şi aşa, femeia este fericită că poate să-l sprijine şi să-l ajute. Ea nu a ezitat să-mi destăinuie problemele sale: „Avem probleme la piaţă, nu ne permit să aducem unt, peşte, carne şi nu avem unde ne adresa. Nu suntem în ţara noastră, aşa că suntem priviţi ca nişte străini. Ar trebui să fim un singur neam”. Cel mai dureros totuşi îi este când poliţia vine şi le confiscă produsele. Atunci nu reuşeşte să facă niciun profit, ba mai mult, iese în pierdere.

Tot din Cahul vine şi Rodica. La ora 8.30 dimineaţa deja îşi întinsese pe cei câţiva centimetri de masă carnea, peştele, usturoiul la care a muncit cu atâta sârg. Nu-şi permite un spaţiu mai mare, pentru că taraba costă în funcţie de suprafaţa pe care o ocupi – de la 25 la 75 de lei moldoveneşti. În plus, femeia plăteşte cam 150 de lei pe zi pentru maşina de ocazie care o aduce până la destinaţie.

Timpul trece, problemele rămân

Ora 11.49, oamenii încep deja să-şi pună cântarele, lăzile, cutiile goale în maşini. Cumpărătorii, în schimb, merg cu pungile pline spre casă. „Vin o dată pe lună după murături şi peşte. Nu cumpăr carne pentru că nu mi se pare igienic, iar uneori se exagerează cu preţurile”, afirmă un bărbat de 45 de ani.

După ce am făcut şi eu cumpărăturile necesare, am plecat acasă cu un gust amar. M-am simţit atât de neputincioasă faţă de omul simplu, cel cu mâinile bătătorite şi ochii împăienjeniţi de nesomn. M-am gândit la situaţia părinţilor mei şi a celor 3.550.000 de persoane rămase într-o sărăcie lucie.

Valeria Tataru