Patru fraţi în scaun cu rotile

Copiii familiei Sculschi din satul Budăi, raionul Orhei, ştiu foarte bine ce înseamnă să preţuieşti ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Din cei  şase copii, patru suferă de distrofie musculară progresivă, o boală care i-a instalat în căruciorul cu rotile. Până la o vârstă, erau sănătoşi. Nici nu se gândeau că viaţa le va aduce un asemenea ghinion.

Pentru ei, să mergi pe picioare e doar o amintire. Această boală le-a curmat speranţa de a-şi crea familii, de a avea copii, de a se bucura de viaţă.

Primul „cărucior”

Alexandru, feciorul cel mai mare, de 43 de ani, a mers pe propriile picioare până la 13 ani. Pe urmă, a început calvarul. Îl dureau picioarele, îi amorţeau braţele, nu mai putea să le ridice. Această boală afectează mai întâi bazinul, apoi atinge muşchii umerilor. Deja din adolescenţă, Alexandru devine invalid. Dar, cu toate aceste necazuri, şi-a găsit jumătatea în sat şi are cu ea trei copii sănătoşi. El, însă, este acum în scaun cu rotile.

Blestemul continuă

Gheorghe, cel de-al doilea frate, a avut aceeaşi soartă. De la 17 ani, singurul său sprijin este un scaun vechi, cu care se poate mişca doar prin casă (o cămeruţă mică şi scundă). Deoarece căruciorul nu este adaptat la condiţiile de afară, Gheorghe nu poate ieşi din casă.

„Rotilele din faţă sunt mici. Dacă nimereşte o piatră între ele, se opreşte. De aceea, nu ies în drum, stau numai prin ogradă”.

Gheorghe cunoaşte numai două anotimpuri: primăvara şi toamna. În această perioadă vremea este răcoroasă şi organismul său rezistă. Iarna, însă, nu iese din casă. „La frig venele se îngustează, nu circulă sângele, de aceea stau în casă toată iarna”. Culoarea zăpezii este admirată de Gheorghe doar prin geam. Vara, când este foarte cald, de asemenea se chinuieşte.

Se descurcă cum poate. Lunar primeşte o pensie de invalid de gradul I. E una mizeră, de 585 de lei.  „Banii aceştia îi păstrez pentru lumină şi pentru a plăti oamenii care vin şi lucrează cu ziua”.

Locuieşte împreună cu sora Tatiana şi fratele său, Nicolae, afectaţi şi ei de această maladie. Împreună adună lunar 1700 de lei. O mare parte din aceşti bani sunt alocaţi pentru cultivarea pământului. „Anual cheltuim aproape 13 mii de lei numai pentru pământ: arăm, semănăm, plătim pentru prăşit, pentru strânsul roadei. O dată în an, primim ajutor pentru cărbune. Anul acesta ni s-au dat 4000 de lei. Tot în pământ sunt băgaţi şi aceşti bani”.

Dacă nu plouă, ei nu scot nimic de pe cele trei hectare de pământ. Banii sunt pierduţi. Se străduiesc să semene culturi mai rezistente, care nu trebuie prăşite, cum ar fi grâul, orzul, lucerna.

Gheorghe trăieşte cu ziua de azi, fără a-şi face planuri pentru ziua de mâine. „Viitorul este în mâinile Domnului, dacă va dori să mai trăiesc, e numai voia lui”.

De 16 ani, Gheorghe este membru al comunităţii baptiste. „Ei ne ajută o dată pe lună cu produse alimentare: ulei, făină, orez. Când nu avem bani, dăm la lucrători şi alimente, că omul nu vine să lucreze degeaba”.

Al treilea frate

Nicolae, cel de-al treilea frate, a avut norocul să meargă pe propriile picioare până la 25 de ani. Dar deja din adolescenţă a înţeles că suferinţa fraţilor săi este şi a lui. Aceleaşi dureri, acelaşi chin. Nu doreşte nimic de la viaţă, vrea doar un scaun cu rotile mai bun, ca să poată ieşi până în drum. „Nu ne putem permite să le cumpărăm, pentru că sunt foarte scumpe, iar noi nu avem banii necesari. Ne mai ajută fratele nostru din Rusia, dar cât poţi să ceri. Are şi el familie”.

S-au adresat cu o scrisoare, solicitând ajutor şi de la fostul preşedinte, Vladimir Voronin, dar a venit răspuns că nu poate face nimic. „Atunci, fosta primară, Maria Galesco, ne-a ameninţat că, dacă facem gălăgie, ne taie ceea ce ne mai dau, pensia şi ajutorul material”. Nu s-au mai adresat nimănui, s-au resemnat şi au încercat să se descurce.

Nu au consultat un medic de mult. ,,Mi-a spus un doctor de la Orhei că boala nu se mai lecuieşte şi de atunci nu am mai fost nicăieri. Uneori, dacă o chemi, vine asistenta medicală şi ne măsoară tensiunea”.

Singura fată, aceeaşi soartă

Tatiana, singura lor soră, are 43 de ani. De 13 ani stă numai în pat. Este imobilizată şi nu merge nici măcar în cărucior. Poate mişca, însă, degetele de la mâini, de aceea nu pierde timpul. Croşetează, atât pentru ea, cât şi pentru cei din sat, care o solicită. Afară nu iese, spre deosebire de fraţii săi. Are scaun cu rotile, dar nu poate sta mult în el. Şi ea face parte din comunitatea baptistă. La Paşte, cei de la biserică au ajutat-o să meargă la slujba de Înviere. Pentru ea a fost o mare împlinire. La 8 Martie, Tatiana a fost vizitată de primară. I-a adus un mărţişor, îl ţine la loc de cinste.

Ei stau în două camere a câte nouă metri pătraţi fiecare. Pe un pat doarme Tatiana, pe unul Gheorge, iar pe al treilea doarme Nicolae. În curte este o casă mare. Acolo stau tata cu mama lor vitregă. Nu prea îi ajută, ei au treburile lor.
„Mai mult ne ajută sora noastră vitregă, de 13 ani. Ea face ordine în cameră, spală haine, face focul”. Pentru că cele 3 cărucioare sunt inadecvate nevoilor lor, fraţii Sculschi sunt nevoiţi să plătească o persoană care are grijă în permanenţă să îi scoată afară şi să îi mişte prin curte. În rest, se descurcă singuri cum pot. Împart produsele alimentare pe zile, fac mâncare, organizează lucrările în grădină, împart puţinii bani, ca să le ajungă. „Facem orice fel de mâncare, supă, salată, sarmale. La sarmale, noi pregătim împlutura, iar sora – le împleteşte. La sărbători, facem pârjoale, dacă avem din ce”.

Cei trei fraţi par mai uniţi ca oricând. Împart aceeaşi bucăţică de pâine, aceleaşi gânduri, aceleaşi speranţe. Cuvântul sănătate pentru această familie este unul de valoare. Preţuiesc orice zi. Îi  mulţumesc lui Dumnezeu pentru orice dimineaţă în care văd lumina soarelui. „Cred că aşa a fost să fie”, se consolează ei.

Lilia ZAHARIA, ŞSAJ