Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Păstrarea Memoriei: misiune greu de…

Păstrarea Memoriei: misiune greu de îndeplinit economic

De 19 ani, pe 19 mai, locuitorii din Coşniţa, dar şi cei care au luptat sau au pierdut pe cineva drag aici, în 1992, în războiul de pe Nistru, se adună la un parastas în memoria celor căzuţi întru apărarea integrităţii R. Moldova. Vin în ziua în care în lupte, de partea lui Smirnov, intrase armata a 14-a Federaţiei Ruse, secerând, timp de câteva ore, zeci de bărbaţi curajoşi. Aceştia au lăsat în grija ţării pentru care au luptat, mamele, soţiile şi copiii lor. Dar cum îşi îndeplineşte ţara această misiune?

Dis-de-dimineaţă, la Monumentul „Pentru Ţară, Pentru Neam” de la marginea satului Coşniţa, începe a se aduna lume. În mare parte — bărbaţi, dar şi câteva femei şi copii.

19 ani nu pot şterge o zi de război

Printre cei veniţi încoace e şi familia Cebotari, Valentina şi Nicolae. Ei spun că vin în fiecare an aici. Camarazii bărbatului trec şi îi ajută să coboare. Aşa s-a întâmplat şi de această dată, doar că bucuria întâlnirii nu poate acoperi durerea şi tristeţea de pe faţa bărbatului: „Acum câteva zile, a suportat a 7-ea operaţie. Nu a fost prea reuşită. Se simte foarte rău”, spune femeia, amintindu-şi că atunci, în 1992, medicii erau reticenţi. I-au spus că şansele sunt minime. Opt luni a stat în spital şi ea la patul lui. Între timp le-a murit fetiţa. Dar şi-au revenit. Au luat viaţa de la capăt. E greu, pentru că trebuie să stea acasă alături de soţ, dar îi mulţumeşte Domnului că i l-a salvat din braţele morţii. Au doi băieţi acum, care vorbesc foarte mult cu tata.

Valentina spune că părinţii i-au ajutat enorm de mult: „Fără ei nu ştiu cum ne-am fi descurcat. Nicolae mai primeşte pensie, inclusiv pentru lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl. Oricum, nu ne ajunge, iar soţul e mândru, nu poate cere ajutor. Aşa e el!”

După slujba religioasă, la masa improvizată la margine de sat se împart pomeni de sufletul celor 42 de combatanţi care şi–au pierdut viaţa aici în noaptea de 19 mai 1992, în urma unei lupte nedrepte.

Apoi, grupuri aparte urcă în maşini şi merg de partea cealaltă a câmpului, la crucile instalate în locul unde au fost găsiţi împuşcaţi combatanţii, în mare parte voluntari.

Când cei vii sunt daţi uitării

Una dintre cruci este a lui Ion Mocanu. „Aveam o presimţire. Cu 2 zile înainte, un câine a adus în ograda noastră un picior de om, încălţat. În acea dimineaţă, vecina mi-a spus că a auzit că Ion e la fabrică. Pe toţi îi duceau acolo. Dar nu era printre ei. Toată ziua l-am căutat la spitalele din oraş, ca să-l găsesc spre seară la morgă. Am întrebat când pot să-l iau şi mi-au zis: „Măcar şi acum, că sunt foarte mulţi şi nu încap”. În noaptea aceea decedaseră 54 de bărbaţi, iar sute au fost răniţi”, spune văduva lui Ion, Eugenia Mocanu.

Ion a fost împuşcat în inimă, în timp ce bandaja un rănit, încercând să-l salveze de moarte. Nu a primit ordine şi onoruri post-mortem. Ba mai mult, soţia lui şi băiatul, Nicolae, au rămas pe drumuri. Timp de un an s-au judecat pentru un apartament la Coşniţa, care le fusese repartizat, dar era ocupat de altă persoană, un poliţist, combatant şi el.

Băiatul e singura bucurie care-i alină durerile de la 1992 încoace: „E bravo, a învăţat bine şi acum absolveşte facultatea la Iaşi. Are examene de absolvire. De altfel, ar fi fost aici. Doar eu ştiu cum l-am crescut. Cel mai greu e să conştientizez că nu am ce-i pune în geantă cu salariul meu de educătoare. Văd cum se simt copiii care duc lipsuri…”, recunoaşte femeia cu lacrimi în ochi şi îndeamnă copiii adunaţi la crucea soţului său să servească din compotul de caise, „dulce”, aşa cum preferă Coliţă.

Când nu e timpul şi nu poţi să ceri…

Fiodor Stârcu din Pogrebea şi-a asumat voluntar misiunea de a avea grijă  de zecile de cruci care marchează locul unde au trecut în nefiinţă combatanţii. Le ştie pe toate şi poate să povestească câte ceva despre fiecare. Doar la crucea lui Ion Frunză nu a venit nimeni să pună flori vreodată: „Acum câţiva ani, a venit un superior de-al băieţilor, podpolcovnic, fără picioare, la volanul unui Zaporojeţ. L-am întrebat de are vreun ajutor ceva la durerea lui: „Ne vremea seiceas prositi, da i ne v moiom duhe ăto!„, mi-a răspuns”.

Omul zice că trece deseori „în partea cealaltă, la transnistreni”: „Cumpăr câte o canistră de benzină, că e mai ieftin cu vreo 3-4 lei la litru, iar când vin înapoi, ai noştri, de la post, mă iau la rost, cică-i contrabandă. Cer bani…”

Când economia face legea

Anatol Croitoru, din Coşniţa, voluntar în timpul conflictului de pe Nistru, spune: „Sunt de aici, din Coşniţa. Am fost în grupul de voluntari. De câteva ori am ridicat drapelul pe teritoriul lor, dar de fiecare dată primeam ordin de retragere. Acest ordin mă urmăreşte până în prezent. Aşa suntem noi: că ne temem de ruşi, ca nu cumva să-i provocăm, să mai lăsăm de la noi, că mai bine pace să fie. Şi ei de care legi se conduc de au făcut această urgie, dar cei care ne-au lăsat să ne descurcăm cum putem în mizerie şi cu pământul în altă ţară?”

Dacă la început vreo 50 de oameni din Coşniţa aveau paşaport transnistrean, acum sunt peste 1000. Şi pensia acolo e un pic mai mare, şi cu pământul mai puţine probleme, şi înregistrarea maşinilor la ei e mai ieftină”.

Ion spune că nu s-ar mira dacă într-o zi s-ar trezi cu punctul de control instalat la intrare în sat: „Cel puţin vor opera cu câteva argumente în plus”.

Întrebat dacă autorităţile consideră suficientă atenţia statului faţă de victimele conflictului de pe Nistru şi dacă nu se face prea puţin pentru cei ce locuiesc în satele limitrofe zonei de conflict, Mihai Ghimpu a recunoscut că s-a pierdut mult în 1992 şi pierderile sunt şi mai greu de suportat acum sub presiunea economică: „Lupta continuă, sub aspect economic. Dacă nu avem economie, e greu să sprijini familiile celor căzuţi sau răniţi în războiul de pe Nistru, e greu să ai grijă, aşa cum se cuvine, de copiii acestor bravi bărbaţi. Dar va veni ziua în care va începe o susţinere pe bună dreptate a celor care au apărat acest pământ, în detrimentul familiei, vieţii personale. Ei sunt eroii adevăraţi”.

Liuba LUPAŞCO, ŞSAJ