Paştele celor uitaţi la azil

Dincolo de poarta decojită de ultimele straturi de vopsea, între pereţii unei clădiri parcă zidiţi din amintiri, tencuiţi cu lacrimi şi decoraţi cu trăirile a 153 de bătrâni şi persoane cu nevoi speciale, este aşteptat Paştele. Va fi încă o sărbătoare invadată de amintiri, de miros de pască şi cozonac… Vor fi, posibil, şi vizitatori, care vor umple sălile pentru o zi. Apoi, va rămâne doar speranţa că cineva le va păşi pragul şi după sărbători.

Angela şi Dumitru Zaharia au fost primii care au început a trăi o frumoasă poveste de dragoste, acum cinci ani, la Azilului Republican pentru Invalizi şi Pensionari, după ce s-au cunoscut la o tabără de odihnă de la periferia Chişinăului.

„Ce fel de Paşte fără un vin şi muzică moldovenească?”

„Pentru mine, Paştele este o sărbătoare tare frumoasă. Eu, fiind de la ţară, îmi aduc aminte că, la părinţi şi bunei, Postul Mare se ţinea strict. În ajunul marii sărbători, bunica numaidecât trebuia să coacă un cuptor de pâine, cozonaci, pască. Se mai tăia şi un miel”. „Cum se spune ţărăneşte: cârlan”, intervine Dumitru. „Întotdeauna se făcea zeamă”, continuă Angela. „O zeamă moldovenească şi cu mămăligă cât masa de mare”, îşi deapănă femeia amintirile.

„Dar ce fel de sărbătoare fără un pahar de vin moldovenesc şi fără muzică moldovenească?”, se întreabă zâmbind Dumitru.

„Era o tradiţie, să vină toţi acasă, bunica să pună masa, se binecuvânta, se ciocneau ouăle şi petreceam momente de neuitat. Acum e doar amintire”, spune printre lacrimi cuplul Zaharia.

De 15 ani, Angela nu a mai sărbătorit Paştele în familie. Atunci a decedat mama sa şi tot de atunci se află la azil. Fraţi şi surori nu are, iar dintre rudele din partea tatălui său, puţini şi rareori sunt cei care o vizitează. „Rudele mele nu vin şi nici nu mă sună. Ele au şi uitat când e ziua mea de naştere. Ştiţi, cele mai multe neamuri sunt în oraş şi au maşini. Nu mai am pe nimeni. Dumitru este familia mea. Am văzut de toate, și mai dulci, şi mai amare, dar eu rămân optimistă”, povesteşte Angela.

Beneficiara centrului de plasament zice că este mulţumită că există centre în care se îngrijesc oamenii ţintuiţi la pat, dar chiar şi aşa îi este dor de casă. Ultima dată a vizitat-o acum trei ani. Au dat-o în chirie unor săteni. Ambii îşi doresc să locuiască într-o casă doar a lor, dar se întreabă: dacă ar fi doar în doi, cine ar mai avea grijă de ei?

„Tu eşti mai scumpă decât orice peşte”

Angela se deplasează cu ajutorul unui scaun rulant simplu. Este victima unui caz de malpraxis medical şi suferă de paralizie cerebrală de la naştere. Își foloseşte cu dificultate mâinile pentru a direcţiona roţile scaunului în timpul deplasării.

Dumitru a suferit un accident de maşină acum 13 ani. Cele trei intervenţii chirurgicale, una în Rusia şi două în R. Moldova, l-au ajutat să-şi simtă picioarele. Medicii din Germania i-au confirmat că ar putea să meargă din nou. Operaţia, însă, e prea costisitoare, peste o sută de mii de euro. Acum circulă într-un scaun electric, primit în dar de la un donator, acum câţiva ani. Acest fapt îi permite să fie mai independent: poate merge la plimbare şi la cumpărături fără însoţitor.

Pe timp de iarnă, însă, nu pot ieşi afară. „Drumurile nu erau atât de bine curăţate, iar roţile scaunului rulant electric nu-s echipate cu anvelope de iarnă. Sunt prea scumpe. Scaunul Angelei nici nu ar străbate pe drumurile noastre”, ne spune Dumitru.

Angela este şi omagiată, dar „vârsta unei femei trebuie să rămână o enigmă”, râde bărbatul. Dumitru a fost la magazinul din vale, a cumpărat nişte peşte. O roagă pe asistenta Ecaterina să îl gătească.

Angela: E scump şi peştele ăsta, azi o cheltuit o sută de lei şi nu o să avem cu ce plăti internetul.

Dumitru: Lasă că tu eşti mai scumpă decât orice peşte.

Zâmbesc ambii.

Angela şi Dumitru nu sunt asiguraţi cu pensie de invaliditate pentru că sunt la întreţinerea azilului. Respectiv, nu-şi permit să achiziţioneze nici lucruri de primă necesitate, nemaivorbind de cele costisitoare. Cel mai mult îşi doresc încă un cărucior electric modern, pentru Angela. Ar ieși la plimbări fără însoţitori, ar uita că nu mai pot merge şi ar savura frumuseţea primăverii.

Acelaşi Paşte, acelaşi azil

E trecut de ora 17. E timpul cinei. Rând pe rând, locatarii azilului se adună în sufragerie. Ana Vasile scoate dintr-un pachet mic farfuria, o pune pe masă şi aşteaptă cuminte. Are 89 de ani, 36 dintre care i-a muncit, fiind bucătăreasă la un Centru de Ftiziologie, specializat în tratarea tuberculozei. Spune că are o fiică, dar e plecată la muncă în Italia: „Acum, primăvara, vine acasă, a zis că vrea să cumpere apartament şi să mă ia de aici”.

Bătrânei îi este dor de timpul în care Paştele semnifica muzică în mahala, mersul la biserică, când se adunau rudele şi nepoţii. „Aici nu se schimbă nimic de Paşti, aceeaşi mâncare, acelaşi azil”, spune mâhnită vârstnica şi își sprijină mâinile mai aproape de farfurie, de parcă ar cuprinde tot ce i-a mai rămas.

Jana, una dintre asistentele medicale, afirmă că unii dintre bătrâni nu ar avea discernământ. Ne mărturiseşte că angajaţii azilului încearcă să organizeze o atmosferă de sărbătoare în ziua de Paşti, oferindu-le locatarilor un meniu mai special. Se gătesc răcituri, ouă roşii şi cozonaci. Mulţi dintre vizitatori aduc daruri, organizează concerte şi le ţin de urât celor care, de ani buni, nu mai simt căldura unei discuţii în familie.

Mai întâi hrană spirituală şi apoi materială

La etajul patru al instituţiei o găsim pe Lidia Tiuleacov, doamna care dă suflet instituţiei, aşa cum o descriu majoritatea. Este originară din Nisporeni, tatăl său era grefier la Judecătoria din localitate, mama – una dintre cele mai bune croitorese, cu studii la o şcoală franceză. Primele sărbători de Paşti îi amintesc de Gheorghieni, Transilvania, acolo unde a locuit cu familia aproximativ patru ani: „Acolo era un orăşel de unguri şi făceam pe stilul lor. Cozonacul se făcea acasă, iar tăticu ne ducea de Paşti la restaurant”.

Fosta angajată a Filarmonicii Naţionale nu are un minut de răgaz nici la cei 88 de ani. De 16 ani, de când se află la azil, este responsabilă de domeniul culturii. Acum, își investeşte toată energia în organizarea programului festiv în săptămâna Paştelui, scriind orarul evenimentelor pe o foaie vatman.

„Tot ce fac este pentru suflet şi pentru cei pe care îi tutelăm. Suntem aprovizionaţi cu mâncare, aprovizionaţi din toate punctele de vedere, dar pentru suflet mă strădui eu să aduc energie şi dispoziţie”, povesteşte Tiuleacov.

Pentru munca zilnică este remunerată cu aproape 500 de lei lunar, dintre aceştia, 300 de lei îi dă pentru achitarea facturii telefonice. „De la fix sun, până caut eu concerte şi vorbesc cu lumea, până găsesc pe cineva pe gratis să vină să dea un concert de binefacere, minutele trec şi cheltuielile se adună”.

Cu grădiniţa de copii din Durleşti au deja un contract. Vin anual la fiecare sărbătoare.

Pe 4 aprilie, urma să vină orchestra Sălii cu orgă. Părinţii şi elevii Liceului „Miquel de Cervantes” vor ajuta să înfrumuseţeze sala de sărbătoare şi vor bucura inimile beneficiarilor cu un concert intitulat „Cozonaci pentru toţi”.

Anual, în ziua de Paşti, angajaţii azilului şi vizitatorii încearcă să creeze cel puţin o atmosferă de sărbătoare pentru vârstnicii şi persoanele cu nevoi speciale, pentru mulţi dintre care atmosfera de familie a devenit de mult una străină.

Sunt săptămâni şi luni de când celor 153 de beneficiari, dintre care 34 ţintuiţi la pat, nu le calcă nimeni pragul, iar mulţi dintre ei nu părăsesc nicicând curtea azilului.