[VIDEO] Omul care vede cu mintea

“Omul vede cu ochiul, orbul vede cu mintea”, spune un vechi proverb, care îşi găseşte acoperire în Chişinăul anului 2012. Nicolae Lefter, care va împlini în această vară 60 de ani, este orb, dar este mai independent decât mulţi oameni văzători, de aceeaşi vârstă cu el.

Nicolae Lefter este originar din Soroca. În iulie, va împlini 60 de ani. Este invalid. Acum 15 ani, a orbit definitiv. L-am întâlnit la Azilul Republican pentru Bătrâni şi Invalizi din Chişinău, acolo unde locuieşte de două luni. Ne-a întâmpinat dur, la prima vedere, cu o întrebare adresată pe un tot aspru. Cine sunteţi? Avea ulterior să ne explice că duritatea i se trage de la educaţia primită de la tatăl său, “un om de 130 kg, de doamne fereşte”.

Orbul care vede tot

Tuns scurt, cu un baston în mână, pe care îl bate de pământ concomitent cu fiecare pas pe care îl face, Nicolae Lefter ne-a promis că ne va fi ghid pe tot parcursul vizitei noastre la Azilul pentru Bătrâni şi Invalizi. Declaraţia nu ar fi părut stranie dacă ar fi venit din partea unei persoane fără deficienţe de vedere. Bărbatul şi-a dat seama de scepticismul de care am dat dovadă, dar nu a făcut nimic mai mult decât să zâmbească. Lăsa explicaţiile pentru mai târziu.

Am intrat în clădirea azilului, iar Nicolae Lefter îşi continua mersul încet, dar sigur spre “casa sa”. Pe drum,  mă întrebam dacă nu ar fi cazul să-l ajut, să-i spun că urmează să o cotească la dreapta, apoi la stânga sau că urmează nişte scări. Ce gândeam eu, Nicolae Lefter făcea. A urcat scările de parcă nu avea nicio problemă. Pe un coridor lung, ca cele din căminele studenţeşti, cu zeci de uşi, moş Nicolae se opreşte în dreptul uneia dintre ele şi scoate o cheie.

Cu greu mă abţin să nu-i spun că suntem aproape să intrăm în cabinetul cu numărul 206, pentru că mă gândeam că există o mare probabilitate ca omul să nu cunoască unde se află, fiind nevăzător. Incertitudinea mi-a fost spulberată peste câteva secunde, când, din a treia încercare, a băgat cheia în încuietoarea uşii, iar aceasta s-a deschis. “Uitaţi-vă, aici trăiesc eu”, ne-a spus, pe un ton laudativ, moş Nicolae. S-a dezbrăcat de scurtă, şi-a aşezat bastonul lângă el şi a început să ne spună povestea vieţii sale.

“M-am căsătorit cu o fată care avea casă”

Probabil vă întrebaţi de ce locuieşte la azil. Nicolae  Lefter a ajuns aici pentru că nu are o casă proprie. Spune chiar că nu-i vine să creadă că a ajuns să aibă linişte, hrană şi un pat care îi oferă şansa unei bătrâneţi liniştite. Asta pentru că ştie ce înseamnă să dormi în stradă. “Mulţumesc lui Dumnezeu”, spune bătrânul, mulţumit.

Nicolae Lefter a studiat la Institutul de Arte “Gavriil Musicescu” din Chişinău, fiind contemporan cu Nicolae Glib şi Nicolae Sulac. Pentru că, la acea vreme, cei care lucrau pe tărâmul muzicii nu aveau posibilitatea să primească apartamente de la stat, a hotărât să-şi schimbe destinul. S-a făcut lemnar, iar ulterior, constructor, făcând o altă facultate. Povesteşte cu mândrie cum a participat, în calitate de şef de şantier, la construirea Spitalului Clinic Republican, a Institutului Oncologic sau a Teatrului de Operă şi Balet.

“M-am căsătorit cu o fată care avea casă. Puteam să am şi casa mea, dar am spus, dacă are ea casă, la ce-mi trebuie şi mie? Eu sunt un om, nu anume bun la suflet, dar care mă gândesc: mai bine apartamentul care-mi revine mie să-l dea la alţii, pentru că erau oameni cu 25 de ani munciţi, cu copii căsătoriţi şi care stăteau într-o cămăruţă de 12 metri”, spune Nicolae Lefter. La sfârşitul anilor ‘90, atunci când a început să aibă probleme cu vederea, soţia nu l-a mai dorit. Aşa a început calvarul.

“Ea a spus că nu-i trebuieşte la casă un chior… Am fost la nişte prieteni, iar când am revenit, cei care mi-au deschis m-au întrebat: cine sunteţi? Le-am spus cine-s, dar mi-au zis că nu mai locuiesc aici. Apartamentul a fost vândut. Am trăit la nişte oameni creştini 4 ani şi ceva, în Durleşti. M-am întâlnit cu ei la piaţă. După ce copiii lor s-au căsătorit, mi-au spus că nu mai pot sta la ei. După asta, am început să bat la primăria oraşului Chişinău”, îşi continuă povestea Nicolae Lefter.

La insistenţele bătrânului rămas fără un adăpost, reprezentanţii Primăriei l-au cazat la Centrul de Găzduire şi Orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil. Acolo, a stat un an şi două luni, iar în noiembrie 2011 a ajuns la Azilul Republican de Bătrâni şi Invalizi din Chişinău. “Diferenţa este foarte mare, e ca de la pământ la lună”, spune bătrânul, comparând ultimele sale două locuinţe.

“Eu pe matale te duc în oraş pe unde vrei”

Deşi este orb, Nicolae Lefter nu are nevoie de ajutor. A ajuns singur la azil, la fel cum ajunsese anterior la centrul unde sunt găzduite persoanele fără adăpost. “Eu pe matale te duc în oraş pe unde vrei. Îl ştiu pe de rost. Eu întreb doar când să trec drumul şi ce număr la transport să iau. Casa asta de ce o ştiu pe de rost? Că nu-s de mult timp aici. Pentru că număr paşii. De aici pân-aici e asta, aici e etajul cutare, aici e cantina… Nu primesc pe nimeni să-mi facă curăţenie. Sunt persoane care se ocupă de asta, dar eu nu le dau voie. Tot ce vedeţi aici e făcut de mânuţa mea, pe achipuite, de la «а» până la «я»”, spune Lefter.

Bătrânul nu are nicio rudă apropiată. Fosta soţie a decedat la scurt timp după ce s-au despărţit. Copii nu are. Fraţii săi, la fel, au decedat. Este însă optimist şi fericit că trăieşte, în ciuda tuturor greutăţilor cu care s-a confruntat. Nicolae Lefter este o lecţie vie pentru oricine. “Eu am prieteni buni, care îmi spun “slepoi”. Nu mă supăr pe ei. Ştiţi, trebuie să fii optimist în viaţă. Trebuie să trăieşti acum, pentru că a doua viaţă nu ţi se dă”, spune Nicolae Lefter, la despărţire.
Duritatea cu care ne-a întâmpinat s-a topit pe parcurs. După ce ne-a condus spre ieşire, “că aşa se face când vii în ospeţie”, ne-a spus că i-ar plăcea să-l mai vizităm. Ne-am luat rămas-bun cu promisiunea că o vom face cu siguranţă.

P.S. Nicolae Lefter va fi unul dintre eroii emisiunii Reporter de Gardă, difuzată în această seară la Moldova 1.

Victor MOŞNEAG

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *