Olga Scripovscaia: „Văd viaţa în culoarea kaki şi sunt fericită”

Olga Scripovscaia, locotenent-colonel, comandant al Centrului Militar Teritorial Bălţi, susţine că şi femeile pot face o carieră militară în R. Moldova. După 19 ani de activitate în Armata Naţională, zilnic, descoperă aspecte noi care o determină să rămână ataşată de profesia sa.

— Cum a fost copilăria dvs.?

— Copilăria mea nu s-a deosebit de a altor copii, a fost una obişnuită, a unui copil sovietic, dintr-o familie obişnuită. Părinţii mei nu aveau studii şi, din această cauză, probabil, mi-au cultivat mai întâi dragostea de muncă. Tatăl era muncitor feroviar, iar mama lucra la o uzină. Ambii erau pasionaţi de muncă. Ei nu m-au ghidat spre o anumită profesie, dar m-au învăţat să am un scop şi să muncesc ca să-l ating.

— Aţi studiat la Facultatea de Litere a Universităţii “Alecu Russo” din Bălţi. Cum aţi făcut această alegere?

— Iniţial, aveam alte idei, dar acolo unde voiam să-mi fac studiile nu erau acceptate fetele. Din adolescenţă admiram femeile în uniformă. În acea perioadă, despre armată nu se prea vorbea, iar femeile nu erau acceptate în militărie. Aşa am decis să fac pedagogie. În 1992, am absolvit facultatea şi, timp de doi ani, am muncit în şcoală, având ore de limba şi literatura rusă. Cred că aş fi putut avea o carieră frumoasă în pedagogie.

— Când aţi decis să faceţi armată?

— În 1994, apăruseră câteva şanse ca femeile să fie recrutate în armată. Aflasem despre aceasta de la prietenii mei, militari. Astfel, în august 1994, ca ostaş de rând, am fost recrutată în armată. Deoarece aveam studii superioare, am fost acceptată în calitate de secretar tehnic, secţia serviciu personal – o poziţie minoră şi prost plătită. Pe atunci, nu se prea miza pe capacităţile femeilor, în special în misiuni militare. Am reuşit, totuşi, să fiu printre primele femei acceptate în Armata Naţională.

— Sunteţi prima femeie decorată, în 2011, cu “Meritul Militar”. Ce semnifică această distincţie?

— Am primit medalia în ziua în care Armata Naţională a împlinit 20 de ani. Distincţia este destinată militarilor cu o carieră de cel puţin 15 ani, care şi-au depus toată munca şi dăruirea acestei profesii.

— Aţi exercitat un mandat de observator militar în Africa de Vest, în Liberia. Cum a fost în acea misiune?

— În 2007, am elaborat un raport, fiind selectată pentru o misiune ONU de menţinere a păcii în Liberia, în calitate de observator militar. Liberia este ţara în care, timp de 15 ani, a fost război, iar ONU şi-a mobilizat toate forţele ca să pună capăt războiului civil care se extinsese din ţara vecină, Sierra Leone, unde avea loc un conflict civil fratricid de durată. Sunt recunoscătoare destinului pentru experienţa internaţională acumulată şi pentru ocazia de a munci, timp de 13 luni, în marea echipă ONU. Am aplicat în practică cunoştinţele acumulate în Armata Naţională, ajutând astfel poporul liberian să construiască pacea la el acasă.

— Ce rol au femeile în misiunile pacificatoare?

— În 2000, ONU a implementat Rezoluţia 1325, care solicita o participare mai activă a femeilor la soluţionarea conflictelor, mai mult respect pentru drepturile femeilor şi deschiderea unor perspective sporite pentru femei în domeniul menţinerii păcii. Pentru a instaura pacea în orice ţară e nevoie şi de femei în uniforme, nu doar de bărbaţi. Astfel populaţia băştinaşă va avea drept exemplu nu bărbaţi cu arme, ci şi femei, care pot fi deosebit de eficiente în cadrul misiunilor de menţinere a păcii. Femeia-militar este un model. Ea sporeşte încrederea în misiunile pacificatoare. Au trecut 5 ani de când am revenit din acea misiune. Aş minţi dacă aş zice că a fost uşor. Ar fi neobiectiv dacă aş afirma că a fost greu. Acolo totul se compensa: condiţiile grele de viaţă se compensau cu momentele unice la care participam. A fost greu, deoarece Africa de Vest e un colţ de lume mai puţin amenajat. Acolo lipseşte apa potabilă, electricitatea, lipsesc şcolile, transportul public, iar cel mai apropiat punct medical e la 40 km distanţă. Locuiam în condiţii dificile. Aveam doar uniforma şi rucsacul cu echipament militar. Aşa ne deplasam de la o tabără la alta, ca observatori militari, colectând informaţii din zonele de conflict.

— Care sunt cele mai impresionante momente de care aţi avut parte în Liberia?

— Au fost multe momente impresionante, or, când vezi oameni flămânzi, bolnavi, lipsiţi de îngrijire medicală, când vezi copii setoşi de carte, rămâi marcat. Acolo, cei mai mulţi dintre băştinaşi înţelepţi, deşi necărturari. Mă gândeam: de unde au ei această înţelepciune, dacă nu citesc cărţi, dacă nu fac şcoală, dacă nu cunosc nimic despre civilizaţie? Îmi amintesc un moment pe care l-am urmărit pe malul oceanului. Doi copii încercau, pe nisip, să facă exerciţii de matematică, deşi nu aveau caiete, pixuri, cărţi. Era impresionant cum unul îi explica celuilalt, cum îşi împărtăşea cunoştinţele. Am văzut copii murind de malnutriţie. Acolo, cei mai mulţi mâncau o singură dată pe zi, un mic bol de orez.

— Cum e să lucrezi în echipe de bărbaţi?

— Sunt obişnuită să lucrez în colective de bărbaţi, având o profesie considerată mai mult bărbătească. Trebuie să recunosc că e mult mai uşor să lucrezi în echipe de bărbaţi. Ei gândesc fix, îşi plasează corect obiectivele, evită detaliile şi se orientează bine în spaţiu. Personal, am învăţat foarte multe de la ei, în special din logica lor, atât în plan strategic, cât şi tactic. În armată, femeia nu este veriga slabă. Ea completează echipa.

— Sunteţi comandant al Centrului Militar Teritorial Bălţi. Ce fel de activitate desfăşuraţi?

— În calitate de Comandant al Centrului Militar Teritorial Bălţi, sunt responsabilă nu doar de oraşul Bălţi, dar şi de 4 centre raionale: Sângerei, Făleşti, Râşcani şi Glodeni. Promovăm imaginea Armatei Naţionale. Suntem preocupaţi de încorporarea tinerilor pentru îndeplinirea serviciului militar, precum şi de recrutări.

— Cum e actuala generaţie de tineri?

— Am constatat că, în ultimul timp, tinerii sunt mai deschişi, mai liberi, sunt diferiţi de noi, cei din generaţia mea. Aş separa tinerii în două categorii: cei care nu doresc să-şi satisfacă serviciul militar şi cei care vor acest lucru. Cei din prima categorie, deseori, sunt influenţaţi de părinţi, care vor să le creeze o zonă de confort, fără armată. A doua categorie e mai avansată, chiar dacă se spune că tinerii care fac parte din ea sunt din familii dezavantajate. În ultimii ani, totuşi, observăm o tendinţă inversă. Sunt tineri care, deşi au studii superioare, aleg să facă armata, ca să-şi consolideze propriile forţe.

— Ce sfaturi le-aţi da tinerilor?

— Tinerii nu au nevoie de vorbe, ci de exemple. Eu nu le voi spune cât de bine e în armată. Îmi iubesc profesia şi nu vreau ca persoane întâmplătoare, care nu doresc să facă armata, s-o îmbrăţişeze. De aceea îi îndemn să-şi urmeze visul, să-şi urmeze vocaţia…

— Cum este Olga Scripovscaia în rol de mamă şi de bunică?

— Cred că sunt la fel ca şi la muncă, îmi place disciplina, deşi nu sunt o mamă severă. Toţi îmi spun că am doi copii, deşi aceste roluri sunt pentru mine total diferite. Ca mamă, aş dori să aplic cele mai stricte reguli. În rol de bunică, însă, aceste reguli sunt ineficiente. Orice ar face nepoţelul la vârsta sa de un an şi jumătate, accept ca pe o reacţie firească.

— Aţi dori ca nepoţelul să vă urmeze calea?

— Voi accepta orice decizie pe care o va lua. Fiecare om vede lumea în anumite culori. Eu o văd în culoarea kaki şi sunt fericită. Dacă nepoţelul va alege această cale, îi voi respecta decizia şi îl voi ajuta, dacă va fi nevoie.

— Care sunt hobbyurile dvs.?

— Îmi place să alerg. E sportul care îmi aduce satisfacţie. Am deprins această pasiune de la colegii mei din SUA, care au o bună pregătire fizică. Alt hobby e gătitul, deşi, până acum, nu puteam găti. Mai nou, experimentez: gătesc bucate pakistaneze, indiene, utilizând condimente specifice, cum ar fi maghiranul, curry etc. Acestea le-am învăţat de la militarii din Pakistan şi de la băştinaşii din Liberia. Îmi place să citesc cărţi de psihologie, de autodezvoltare.

— Care este modelul dvs. în viaţă?

— Unul ar fi Secretarul General al ONU, Ban Ki Moon. Acesta, zilnic, parcurgea pe jos 20 de kilometri pentru a învăţa engleza de la angajaţii unor uzine, care vorbeau această limbă. E o persoană foarte muncitoare. Exemplul său demonstrează că potenţialul omului nu are limite şi că, pentru a deprinde ceva, ai nevoie de muncă şi răbdare.

— Un vis?

— Să mai particip la vreo misiune de pacificare, să mai încerc a-i convinge pe oameni că pacea e cea mai importantă cale de urmat. Mai visez să alerg distanţa de 42 km. Acest maraton e o provocare pentru mine, deşi, de două ori pe an, alerg câte 21 km.

— Sunteţi acum masterandă. Cum e să revii pe băncile universitare?

— După cum vedeţi, nu am renunţat la visul meu de a fi filolog. Am urmat două cursuri de avansare pentru ofiţeri în SUA, timp de un an. Aşa am descoperit pasiunea mea pentru limba engleză, după care am decis să fac un master în engleză.

— Dacă l-aţi întâlni pe Dumnezeu, pentru ce i-aţi mulţumi?

— O întrebare grea… I-aş mulţumi pentru tot.

Pentru conformitate, Dumitra FURTUNĂ