O zi cu istoricul Pavel Parasca. „De ce numele meu era un fel de tabu?”

Doctor habilitat în istorie, profesor universitar. A semnat peste 150 de lucrări științifice, didactice și publicistice, inclusiv trei monografii de autor. Este membru fondator al Asociației Istoricilor, timp de patru ani, fiind și președinte al acesteia. Cum e istoria vieții lui Pavel Parasca, în contextul istoriei unui neam?

S-a născut în 1939, cu câteva luni înainte de cel de-al doilea război mondial, într-o familie de țărani din Brânzenii Vechi, Telenești, sat în care a copilărit și s-a îndrăgostit de istorie. Toate nenorocirile acelor timpuri au trecut și prin destinul familiei Parasca.

Cifrele din viața istoricului

În 1967, după absolvirea Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova, își începea cariera profesională la Enciclopedia RSSM, după care, în scurt timp, pleacă în Republica Congo-Brazzaville, pentru a preda istoria. Revine acasă în 1972 și își continuă munca la Facultatea de Istorie a USM, Institutul de Istorie al AȘM, Facultatea de Științe Umanistice a ULIM. A ocupat importante funcții administrative: șef de catedră, decan, vice rector pentru știință. La sfârșitul anilor ’80, secolul trecut, se implică activ în Mișcarea de Eliberare Națională, pledând pentru revenirea la alfabetul latin, pentru decretarea limbii române ca limbă de stat și pentru studierea Istoriei Românilor. Anul acesta, pe 8 iulie, Pavel Parasca împlinește 80 de ani.

Un suflet deschis: „Am rămas singur-singurel”

Într-un apartament de la Botanica, situat la nivelul patru, profesorul ne aștepta pregătit să-și deschidă sufletul. Ne-a invitat în casă cu un zâmbet timid. În ochii săi, albaștri și senini, însă, se citea durerea.

„Am rămas singur-singurel. Fără tată sunt de pe timpul foametei. Acum trei ani, mi-a murit mama. Și cele trei surori și frații au murit. În 2014, am avut un atac cerebral, iar în 2015, mi-a murit soția. După ictus mi-am revenit parțial. Singur m-am tras de guler din groapă și sper că singur mă voi stăpâni, continuându-mi viața. Acum, ies și la plimbare. Notebook-ul mă salvează, îmi place să navighez, să citesc noutăți, glume, să trimit mesaje, fiind preocupat și de noua mea temă de cercetare, care sper să prezinte interes. Mai sper să-mi găsesc undeva un loc de muncă, pentru că una e să ai un salariu și alta e când ești doar în așteptarea pensiei”, spune profesorul.

Ne-a invitat în camera pentru oaspeți, unde am remarcat un dulap încărcat cu amintiri și cărți alese, așezate cu grijă. Am luat loc pe canapeaua învelită cu o plapumă în stil rustic, care se asorta perfect cu mobilierul vechi din casă. S-a așezat emoționat în fața noastră. Gândurile îl duceau la copilăria grea, despre care spune că ar retrăi-o cu drag. Tatăl a fost luat la război, iar acasă a rămas cu mama, cu cele patru surori și cu doi frați. Amintirea despre mama îi provoacă emoții puternice. Povestește printre lacrimi că, atunci când s-a fondat colhozul, ea era bolnavă. Copiii munceau ca să împlinească norma mamei de 120 de așa-zise „трудозиле” pe an, altfel riscau să rămână fără pământul de lângă casă.

„În timpul foametei, mâncam tot ce găseam. Atunci am cunoscut unitatea strânsă dintre om și natură, deoarece cunoșteam toate buruienile bune de mâncat. Când găseam vreun susan, ne bucuram. Îi decojeam tulpinile și le mâncam. Îmi amintesc cum stăteam toți pe cuptor, la călduț. Într-o zi, tata, care știa că suntem flămânzi, ne-a adus un șirag de ardei uscați și ne-a zis: „Iată sarea, luați câte un ardei”. Luam ardeiul, îl înmuiam în sare și, în două cu sarea, nu simțeam iuțeala, înghițeam câte un ardei și ne amorțea stomacul”, își amintește cu amărăciune Pavel Parasca.

De ce nu a devenit aviator?

Era mezinul familiei. Acest statut deosebit, după cum spune el, i-a oferit șansa de a absolvi școala din sat. Spune că de pe atunci îndrăgise istoria, deși visa să devină aviator.

„Terminasem șapte clase, voiam să fac Colegiul Electrotehnic din Soroca, când directorul școlii ne-a spus: „Absolvenții clasei a 7-a rămân în clasa a 8-a, la școala medie”. Ne-am revoltat, dar ulterior am înțeles că nu am greșit. Îmi plăcea istoria, deși era predată de comuniști convinși, care ne educau în comunism… Am avut noroc de un profesor bun, dl Cazac. El ne povestea atât de interesant istoria antică, încât m-a cucerit. De atunci, singurul vis era să devin istoric, deși fusese și o vreme în care voiam să fiu ofițer, deoarece ofițerul în armata sovietică era dintr-o categorie privilegiată. Din romantismul meu de atunci, mi-am zis că voi fi aviator. Alegerea a căzut pe școala de aviație din Tambov”.

În 1957, a terminat școala cu note foarte bune, iar peste două zile a plecat la Tambov. Din greșeală, însă, în loc să ajungă la Тамбовское Авиационное Училище, a ajuns la Тамбовское Артиллерийское Училище. O ironie a sorții…

Povestind, își aminti de scrisoarea primită de la mama. „Pavlușa, vino acasă!”. Atunci a și renunțat la visul despre aviație, a revenit în sat, fiind angajat șef de club. Nu a durat mult, pentru că, în octombrie 1958, a fost înrolat în armată.

Profesorul Parasca amintește că, pe atunci, „erau destul de tensionate relațiile internaționale, era goana înarmărilor, totul era foarte strict supravegheat, și cerul, și pământul”. Spune că îl decepționase și comportamentul ofițerilor, dar mai ales felul în care trăiau familiile lor. „Am renunțat la cariera militară, legându-mă de ideea să fac istoria”.

Studenția dintr-un regim totalitar

Își aruncă privirea spre rafturile cu cărți și ne spune că tot ce a reușit în viață se datorează asiduității și nu vocației sale. Își amintește de studenția sa, trăită într-un regim totalitar: „Veneau profesori de la Moscova, să ne învețe în rusă. Ieșeam obosiți de la ore și mulțumeam Domnului că s-au terminat. În plus, trebuia mereu să răspunzi așa cum se spunea în diferite rezoluții ale Comitetului Central. Dacă spuneai altfel, îți era afectată nota, deveneai subiect de discuții”.

Încă de la facultate, îl întrista fățărnicia omenească, din cauza căreia a trăit mai multe dezamăgiri. Își amintește cum mai nu a fost exmatriculat de la facultate, pentru că a insistat asupra unei idei care contravenea politicii partidului. „Aveam tema „RSS Moldovenească – în familia frățească a popoarelor URSS”. Mentorul îmi recomandase o carte care, după cum a spus el, mi-ar ajuta să nu mai adaug nimic de la mine. Am acceptat. Dacă nu acceptai, deveneai cel mai rău. Când lucram asupra tezei, în cartea care îmi fusese recomandată, am găsit niște „perle”, precum că „pentru a demonstra adevărata prietenie între popoare, nu trebuie să fie indicat cât exportă republica dată în alte republici, dar cât se importă în republică de către celelalte republici”. Am considerat că nu-i normal. Pe noi ne învățau, totuși, că un istoric trebuie să aibă o atitudine critică chiar și față de documentele scrise de istorici. Mă legasem de această idee și am spus că, pentru cultivarea adevăratei prietenii, trebuie să se indice nu doar cât se importă, dar și cât se exportă. Mentorul meu, citind cele scrise de mine, s-a făcut palid la față și a spus: „Vrei să rămânem fără lucru?”. Inițial, nu i-am înțeles reacția. După care, tot el mi-a spus: „Ia uite la hotărârea Comitetului Central, uite ce scrie acolo”. Acolo era indicată anume acea idee, cele scrise de mine însemnând că aș fi împotriva politicii partidului”, spune istoricul.

Atunci nu a mai vrut să continue cercetarea și a ales altă temă. A început să scrie în limba franceză, dar pentru că nu avea destulă literatură a scris jumătate în franceză și jumătate în rusă. Zâmbește și zice că și această lucrare a fost cu ghinion.

„La susținere, comisia era nedumerită că am scris jumătate de lucrare în franceză și jumătate în rusă. „Nu cumva prima parte, scrisă în franceză, a fost copiată din literatura franceză?” – se întrebau membrii comisiei”.
Acele îndoieli l-au enervat. Indignat, a ieșit la tribună să le răspundă. Până la urmă, reacția absolventului a fost pe placul celor de la facultate și au încercat să-l convingă ca, după absolvire, să se angajeze la Facultatea de Istorie. Atunci s-a și lovit, iarăși, de fățărnicia umană.

„M-au chemat la comisia de repartizare. Șeful catedrei la care susținusem teza mă convingea să rămân la facultate: „Parasca, facultatea angajează cei mai buni absolvenți, trebuie să fii mândru că ți se propune să rămâi la facultate”. Am acceptat. Rectorul, însă, îl considera pe Parasca primul naționalist. Când a aflat că am fost repartizat la catedra de Istorie Universală, a lovit cu pumnul în masă și a zis: „Vreți ca Parasca ista să-mi trântească mâine cu pumnul în masă și să ceară să predăm numai în limba moldovenească? Faceți ce vreți, dar să nu-l văd aici!”. Și cei care mă convingeau adineauri să rămân la facultate, acum îmi spuneau că e mai bine să renunț singur”, își amintește profesorul.

În scurt timp după absolvire, primi vestea că fusese inclus într-un grup de profesori din URSS care plecau în Congo, să le predea băștinașilor istoria.
„Știau că vorbesc franceza și m-au inclus în acea listă. Am acceptat. Am ajuns în Congo-Brazzaville… Doar că sarcina noastră nu era să predăm interesant istoria, dar ca, povestind istoria, să pomenim la fiecare pas de URSS și să spunem că ea este în fruntea luptei pentru pace”, spune istoricul puțin detașat, amintindu-și cu tristețe de băștinașii din Congo. „Veneau flămânzi. Era sărăcie… Trăiau vai de capul lor. Nu aveau lumină în casă, dar trebuiau să-și pregătească temele. Pe atunci, spre deosebire de Chișinău, acolo străzile erau iluminate și copiii ieșeau afară, să-și pregătească temele. Văzându-i, te gândeai: „Ei într-adevăr vor să învețe”.

Scrisorile mamei l-au determinat să revină acasă

Deși povestește cu drag despre experiența din Brazzaville, nicicând nu s-a gândit să rămână acolo. Scrisorile de la mama, dorul de casă, dar și un incident care l-a marcat, l-au determinat să revină acasă.

„În Congo, la Ambasada URSS, ne duceam seara cu profesorii să ne „culturalizăm”. De sărbători, acolo se organizau adevărate „sabantuiuri”. O dată, de 8 martie, am mers la o petrecere. Mie, ca oricărui moldovean, îmi plăcea să dansez. Cât dansam, un câine m-a apucat de pantaloni. Era câinele ambasadorului sovietic din Congo, iar eu i-am dat un picior. O femeie, care văzuse totul, a început să facă zarvă. Din cele spuse de ea, trebuia să mă simt mai prejos decât câinele ambasadorului. M-am simțit ofensat și i-am zis: „Да идите вы…” După asta, toți complotau împotriva mea… Atunci am decis că închei anul și… „aleluia””.

A revenit acasă dezamăgit. Acolo, totuși, a înțeles că, „dacă vrei să cunoști omul sovietic, pleacă în Congo, în vreo comunitate de sovietici, ca să vezi cum se denunță și se invidiază reciproc”.

Fariseii din viața sa

Într-un moment, își aminti experiența de la Universitatea de Stat, dar și despre cum a ajuns să fondeze Facultatea de Istorie la ULIM. A fost primul decan și tot el a elaborat planurile de studii la istorie, valabile și astăzi. Povestește că acea perioadă din viața sa, deși era una deosebită, a fost marcată și de farisei. „Era un profesor pe care-l consideram prieten. De fapt, era un „fariseu”. Te provoca la discuții, după care vorbele tale ajungeau la rector. Și, iată, acest „prieten”, împreună cu rectorul, discutau cadrele profesorale. Asta m-a afectat și, la o ședință a senatului, am vorbit deschis despre asta, amintindu-i că a ajuns rector și datorită votului meu. Parcă i-am aruncat sare în ochii lui. Eu nu eram obișnuit să fiu călcat nici pe picior, nici pe coadă… Datorită acestor calități mi-am câștigat faima respectivă și la ULIM. Când avea loc ora administrativă, nu se trecea nici o ședință ca rectorul să nu se „împiedice” de Parasca”, conchide nervos dl Parasca.

Generații întregi de istorici l-au avut profesor, iar el își amintește cu drag de studenții săi. Își îndreptă privirea spre geam și, cu o față senină, povestește despre concursul „Moștenire”, organizat de Asociația Istoricilor. Cu multă admirație ne vorbește despre Marcela Neagu, o tânără din Strășeni, învingătoare a acestui concurs, care a fost înmatriculată la ULIM, la facultatea de istorie, fără examene și fără taxă de studii.

„Avea atitudine. Cu atâta dragoste povestea și explica istoria națională, încât mai mare îți era plăcerea s-o asculți, decât să-i predai cursuri noi. Acum e doctor în științe la Montreal, Canada”, spune profesorul.

Într-un moment, devine cuprins de tristețe. „La universitate, multă vreme eram membru al Consiliului de susținere a tezelor de doctorat… După cele întâmplate cu mine, nimeni nu mă mai deranjează, nu-și amintește. Eu îi mai deranjez, să le amintesc că exist”, zice mâhnit.

S-a ridicat încet și, cu pași nesiguri, s-a îndreptat spre „biroul” său. O cameră mică, cu aceeași mobilă veche, un pat, o măsuță pe care stă un laptop și câteva cărți de istorie. Aici descoperim biblioteca de suflet a profesorului Parasca. Printre cărțile bine aranjate, printre fotografiile celor dragi, își trăiește zilele profesorul Parasca. De pe un raft, scoate o carte. Ne spune că ține cel mai mult la ea. E ultima sa lucrare, o teorie care l-a preocupat din primii ani de consacrare a sa istoriei. „E despre teoria descălecatului Moldovei. Mulți mă luau în râs, dar am demonstrat că teoria descălecatului Moldovei a fost răspândită greșit, datorită scrierii unui cronicar maghiar care i-a atribuit lui Dragoș ceea ce, în realitate, a făcut Bogdan. Adevărul e că Bogdan, fostul voievod al Maramureșului, trecuse în taină în Țara Moldovei, stăpânind-o.

Am demonstrat acest lucru, deși, cum a spus un înțelept: „În știință e mai ușor să faci o descoperire, decât să-ți convingi prietenii că tu ai făcut-o””, concluzionează zâmbind.

Ce a însemnat Mișcarea de Eliberare Națională?

Despre Mișcarea de Eliberare Națională spune că aceasta a însemnat o libertate care a descătușat gândirea și expresia. Iar trecerea de la un regim totalitar la democrație le-a permis oamenilor să vorbească liber despre problemele tabu, mai ales despre românismul moldovenilor. Ne spune că despre identitatea românilor și moldovenilor se vorbea dintotdeauna, doar că „în șoaptă, trebuia să fii tare atent cui și ce îi vorbești. Era destul să spui că moldovenii sunt români, ca să fii persecutat”. O dată cu trecerea la democrație, a apărut și problema instruirii istoriei.

„Apăruse problema schimbării manualului de istorie, încetării debilizării elevilor și studenților cu dogmele istoriografiei sovietice. Împreună cu alți colegi, cursul de istorie al URSS l-am integrat în Istoria Universală. Apăruseră mai multe dezacorduri. Pretenția principală era legată de faptul să insistam asupra studierii Istoriei Românilor. Mai eram învinuiți că am trecut în tabăra ideologică adversă. Până la urmă, ne-am gândit că, o dată ce aceștia au citit conținutul programei Istoria Moldovei și au ajuns la concluzia că e Istoria Românilor, o vom numi și noi Istoria Românilor. Îmi amintesc că decizia finală a fost luată la o ședință de la Ministerul Învățământului, în fruntea căruia era proaspăt numit de forțele democratice, Nicolae Matcaș. Al său a fost ultimul cuvânt”.

Vorbește cu regret despre situația actuală din R. Moldova. Pe un ton ridicat susține că, din momentul în care suveranitatea statului este transmisă altora, nu mai putem vorbi despre independență. „Toți știu ce fel de democrație avem. Mi se pare că acesta e cazul când una se spune și alta-i realitatea. Ce fel de stat independent, dacă pentru a negocia o coaliție de guvernare, cei care trebuie să asigure suveranitatea, aleargă la Moscova?”, întreabă retoric.

Istoricul Pavel Parasca consideră că greutățile prin care trece R. Moldova vor continua atâta timp cât autoritățile nu vor recunoaște că Moldova este stat românesc. Se daclară ferm convins că Moldova are viitor doar în condițiile reunirii cu România, dar recunoaște cu regret că, în prezent, Unirea este greu de înfăptuit.

„Cetățeanul R. Moldova nu poate să nu fie român, după logica adevărului, moldovenii ar trebui să se numească toți români. Dar, în prezent, realizarea acestui deziderat este complicată. Mai avem reprezentanți ai generațiilor trecute prin școala sovietică, unde li se spunea neîncetat că sunt moldoveni și nu români. Unirea din 1918 era prezentată în manuale ca fiind o anexiune din partea României burghezo-moșierești și moldovenii trebuiau să îi urască pe români. În realitate, și aceștia sunt români, și cei de dincolo. Nu e logic să se vorbească despre două state românești, mai ales în condițiile în care Europa tinde spre integrare”, afirmă profesorul.

Crede că moldovenii nu și-au învățat lecțiile istoriei, de vină fiind partidele politice. „La noi, problema națională a fost deviată, trunchiată, de fosta educație sovietică prin postulatele istoriografice și directivele comitetelor de partid. E nevoie de timp. Cred că integrarea noastră europeană ar grăbi acest proces”, spune el.

Un gard de netrecut

După decenii de muncă, profesorul locuiește singur, întreținându-se din pensie. Feciorii îl ajută să-și acopere datoriile. Puțin nervos, mărturisește că, pentru munca sa, a fost decorat cu Ordinul de Onoare, iar de-a lungul timpului fiind remunerat cu un salariu prestabilit în stat.

„Erau și premii, dar, când se ajungea la Parasca, parcă era un gard de netrecut, în timp ce alții, chiar îi invidiam, mereu erau premiați. Mă întrebam: de ce numele meu era un fel de tabu? Acum trăiesc din pensie, iar pentru Ordinul de Onoare mi se plătește vreo 50 de lei. Toate nevoile le acopăr datorită feciorilor. Am doi feciori, unul în Ucraina, altul în Rusia, care uneori mă ajută financiar”, susține dl Parasca.

Cu duioșie ne spune că are un nepot care îi va continua neamul, trei nepoate și două strănepoate. „Poate vara asta voi avea fericirea să-l văd pe feciorul mai mare cu familia. Are o fetiță deșteaptă, vorbăreață, seamănă cu mine, când eram copil, că mie tot nu-mi tăcea gura”, râde profesorul.

După câteva clipe de tăcere, l-am surprins nostalgic, pierdut printre amintiri, privind poza soției sale. Recunoaște că ea a fost ceva de nedescris pentru el. „Nu pot vorbi despre ea fără să plâng. Cel mai des îmi amintesc cazurile când am supărat-o și regret că am făcut-o. Ne-am cunoscut la Academia de Științe, eu lucram la Institutul de Istorie, ea – la bibliotecă. Într-o zi, am intrat în bibliotecă și, când am deschis ușa, am văzut-o pe ea. Era soare, iar în spatele ei era o fereastră. Atunci i-am văzut profilul însorit… Am fost împreună 40 de ani”, spune trist și se retrage la o țigară.

Când revine, vorbim despre Sărbătorile Pascale. În ultimii ani, de Paștele Blajinilor, pleacă la baștină. „Mă duc la mormintele fraților, ale surorilor, al mamei. De mormântul tatei nu știu nimic. În 1947, în ianuarie, ca să ne găsească ceva de mâncare, a strâns niște lucruri din casă și a plecat în Transcarpatia, să le schimbe pe grăunțe. Nu s-a mai întors, nu știu nici azi ce s-a întâmplat cu el”, spune profesorul.

Pentru generațiile de acum, istoricul Pavel Parasca are un mesaj cât se poate de simplu: „Faceți lucruri de care să fiți mândri, iubiți-vă țara, dar nu partidele”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *