O candelă aprinsă pentru eroii români necunoscuţi

În timp ce, sâmbăta trecută, la Chişinău, comuniştii sărbătoreau 15 ani de activitate, în s. Micleuşeni, r. Străşeni, răsuna “Haide, haide, frate, mergem peste Prut,/ Să luăm pământul care l-am avut”. Şi asta pentru că, în ziua de 23 octombrie curent, în localitatea respectivă a fost reinaugurat Cimitirul de Onoare al Eroilor Români. Astfel, după mai bine de 60 de ani de uitare forţată, cei peste 200 de soldaţi înmormântaţi la Micleuşeni au avut parte de o slujbă religioasă şi de cuvinte de recunoştinţă din partea celor prezenţi.

Renăscut din cherestea

Chiar la intrarea în sat, dinspre Chişinău, stau parcate mai multe maşini, microbuze şi autobuze. Câteva sute de oameni se adunase deja pe aleile proaspăt pavate din cimitir. Într-o parte, în spatele unei troiţe din lemn, fâlfâie patru steaguri: al R. Moldova, al României, al raionului Străşeni şi al Uniunii Europene. De cealaltă parte, în 7 rânduri, sunt amenajate 84 de cruci cu inscripţia “Eroi români necunoscuţi”. În faţa acestora este pus un ştergar, un colac şi o lumânare. Alături de cruci stăteau flori, ardea câte o candelă, iar câte un copil “făcea de strajă”. Cam aşa arăta sâmbătă locul în care, acum câteva zeci de ani, au fost amenajate 11 morminte comune, în care şi-au găsit locul de veci 223 de militari români căzuţi în luptele de pe Valea Dolnei, între Micleuşeni şi Vărzăreşti, în ziua de 8 iulie 1941.

“Aşa cum stau acum şervetele în rând, aşa şedeau românii morţi. Au mai murit şi ruşi, şi nemţi, dar cei mai mulţi erau români”, povesteşte Parascovia Jorza de 76 de ani. Bătrâna mai spune că, datorită ei, unul dintre soldaţii români a ajuns să fie îngropat în cimitirul respectiv. “La o lună de zile după luptă, mama m-a trimis la grădină să aduc pătlăgele, chiperi… M-am dus pe malul râpei, da’ acolo un soldat român mort. M-am speriat şi m-am dus acasă cu cât am reuşit să pun în traistă şi i-am spus mamei. Mama s-a dus la primărie şi, după aceea, au fost şi l-au luat cu căruţa şi l-au îngropat aici”, îşi aminteşte, cu oarecare mândrie, micleuşeanca. Tot ea zice că a plâns atunci când, după război, comuniştii au distrus cimitirul şi au construit pe locul lui un atelier de cherestea. “Poate aşa şi tatăl meu o fi stând într-un mal de râpă”, spune, printre lacrimi, Parascovia Jorza, despre părintele său care nu s-a mai întors din război.

Ţărani în uniformă

În ziua reinaugurării cimitirului, care a coincis cu Ziua Armatei Române, alături de micleuşeni şi de locuitorii din regiune au fost şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale, personalităţi politice autohtone şi oficialităţi din dreapta Prutului. Fiecare dintre ei a avut câte ceva de spus, pe lângă mulţumirile aduse celor care au pus umărul la amenajarea locului.

“Cred că cei care şi-au găsit sfârşitul aici şi sunt înmormântaţi în Cimitirul de Onoare de la Micleuşeni sunt mulţumiţi măcar acum, după zeci de ani, de această slujbă religioasă”, a declarat Cristian Scarlat, directorul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), România, după ce un sobor de preoţi, în frunte cu protoiereul Ioan Ciuntu, parohul Bisericii “Sfânta Teodora” din Chişinău, a oficiat un serviciu divin. Chiar dacă afară era frig, Scarlat s-a arătat încrezător în faptul că e “cald în sufletele noastre şi sper că şi în sufletele copiilor-îngeraşilor care străjuiesc crucile eroilor necunoscuţi”. Directorul ONCE i-a asigurat pe cei prezenţi că ostaşii necunoscuţi înhumaţi la Micleuşeni au purtat numele de Ion, Gheorghe, Ilie, Nicolae, Vasile şi a menţionat că aceştia au fost ţărani, cărora demnitatea le-a fost redată prin amenajarea cimitirului.

Comandorul Valeriu Matei, ataşat la Ambasada României în R. Moldova, consideră că trebuie să “ne amintim cu pioşenie de aceşti soldaţi care au pierit într-o acţiune militară nereuşită, parte a unei ofensive militare reuşite”. Militarul a mai ţinut să sublinieze că apreciază foarte mult faptul că “aceşti copii stau lângă crucile soldaţilor noştri – ţărani în uniformă”.

Între timp, copiii se zgribuleau, dar stăteau neclintiţi. Din când în când, luau în palme candelele pentru a-şi dezmorţi degetele.

Restanţă ruşinoasă

Cimitirul de la Micleuşeni este cel de-al cincilea proiect de reconstrucţie a cimitirelor de onoare româneşti din R. Moldova, după Ţiganca, Nicolăieuca, Feşteliţa şi Vărvăreuca. Ca şi în alte cazuri, actualul Cimitir de Onoare al Eroilor Români din s. Micleuşeni nu a scăpat neatins în perioada ocupaţiei sovietice. Potrivit localnicilor, chiar în primii ani de după război, acesta a fost nivelat, ca, ulterior, pe acel loc să fie construit un atelier de cherestea. “În 1952, când am venit în sat să lucrez profesor de matematică, cimitirul deja nu mai era”, spune Elisei Balta, de 83 de ani.

“Oare nu s-a ştiut că în această bucată de pământ au fost îngropaţi laolaltă ostaşi români, care s-au avântat în luptă pentru că asta le-a cerut patria? Totul s-a ştiut, totul s-a văzut, totul s-a auzit, dar s-a procedat contra credinţei”, califică Ion Munteanu, preşedintele r. Nisporeni, acţiunile puterii sovietice. Munteanu consideră că inaugurarea cimitirului reprezintă “o restanţă ruşinoasă şi jignitoare a istoriei noastre îndoctrinate”, şi “dacă nu ar fi tăbărât comunismul peste copilăria, juneţea şi maturitatea noastră, eram azi o naţiune integră, care-şi onorează la timp datoriile faţă de cei trecuţi în lumea de dincolo”.

Valentin Palpalaru, membru al Uniunii Scriitorilor din Iaşi, România, consideră, însă, că “cei care se odihnesc sub cruci şi-au găsit nu sfârşitul, ci un nou început”. Dorin Chirtoacă, primarul general al mun. Chişinău, prezent la eveniment, spune că, prin astfel de cimitire “au fost clădiţi adevăraţi piloni ai reafirmării noastre naţionale şi ai reafirmării adevărului”.

Cu un cuvânt de salut din partea lui Traian Băsescu, preşedintele României, a venit Eugen Toma, consilierul acestuia. “Mă închin în faţa ostaşilor români care şi-au dat jertfa supremă pentru a apăra istoria noastră, credinţa noastră şi tot ceea ce avem mai de preţ”, a declarat oficialul. Consilierul a mai menţionat că preţuieşte trecutul naţiunii române, pentru că doar aşa aceasta poate privi cu încredere şi speranţă în viitor.

Valea Plângerii

Astfel a fost numită Valea Dolnei de către unul dintre participanţii la inaugurare. Povestirile sătenilor parcă vin să aducă un argument în susţinerea acestei redenumiri. “Eram băiat de şcoală când a trecut războiul pe aici”, spune Andrei Paraschiv de 80 de ani, după ce vreo 15 secunde s-a chinuit să-şi stăvilească lacrimile. Bătrânul ne-a relatat că a văzut cum soldaţii români se retrăgeau înspre biserică, iar ostaşii Armatei Roşii au început să sară gardurile şi să se ţină de urmele lor. “Românii fugeau, iar ruşii i-au ucis pe toţi”, zice cu amărăciune în glas Andrei Paraschiv, în timp ce câteva lacrimi i se prelingeau pe obraz.

Şi istoria Mariei Micleuşanu este legată de biserica din sat. Aceasta susţine că, în învălmăşeala luptelor din Valea Dolnei, militarii români ar fi tras asupra propriilor camarazi. Drept răspuns, aceştia ar fi început să bată clopotele şi să strige: “Nu trageţi, măi, că suntem de-ai noştri, măi!”.

Anatol Marin, profesor de istorie, spune că bunica lui a simţit toată viaţa un fel de vină, după bătăliile din Valea Dolnei. Şi asta pentru că, după cum ne-a relatat profesorul, aceasta se întâlnise în ziua de 8 iulie 1941 cu trei cercetaşi români, care o întrebaseră despre soldaţii ruşi. Pentru că ea nu ştia nimic, aceştia s-au întors liniştiţi înapoi. În scurt timp, a avut loc “măcelul”, după cum spune Marin. “O mie şi ceva de morţi, unul peste altul. Bunica povestea că oameni au fost măcelăriţi în faţa ei. După acea zi, ea se simţea vinovată, dar ce fel de vină fără vină, dacă ea într-adevăr nu-i văzuse pe ruşi?”, întreabă, nedumerit, profesorul.

Nicolae Onica, însă, fiind mai tânăr, ţine minte doar cimitirul, unde era adus, împreună cu alţi colegi de şcoală, să plivească florile, să grebleze iarba. Ceea ce pare că Nicolae nu va uita niciodată este poarta cimitirului.”Era pe aici un pârău şi, când eram copil, aduceam vacile la adăpat. Mi-a rămas în memorie cât de frumos era aici, dar, în special, cele două puşti din lemn care stăteau deasupra porţii”, spune, învăluit de amintiri, Nicolae Onica.

Ştefan şi Eminescu

Atunci când, spre finele evenimentului, oamenii au început să depună flori la morminte, Igor Prepeliţă s-a îndreptat spre monumentul patru din rândul trei. “Făceam tabără de muncă în acest cimitir şi când se săpa şanţul pentru fundamentul de la gard, am găsit un os şi l-am îngropat aici”, îşi motivează tânărul chişinăuian gestul. Acesta mai spune că vechiul cimitir era mai mare, din care cauză crede că ar fi bine să se mai efectueze nişte săpături, pentru a găsi şi osemintele celorlalţi soldaţi şi a le îngropa în noul cimitir.

Claudia Semionov din s. Grozeşti, r. Nisporeni, zice că a venit la reinaugurarea cimitirului pentru că în regiunea respectivă au murit mulţi soldaţi, iar ea este mamă şi simte. Deşi soţul ei a participat la război şi i-a povestit mai multe întâmplări, bătrâna susţine că nu-şi aduce aminte de niciuna. “Ţin minte doar că am rămas cu durerea în suflet”, spune Claudia Semionov.

“Trebuie să laşi ceva în urma ta, pentru că şi aşa trăim puţin”. Afirmaţia aparţine lui Ştefan Jurja, participant la războiul de pe Nistru, cavalerul ordinului “Ştefan cel Mare”, una dintre persoanele care au luptat, metaforic vorbind, pentru restabilirea cimitirului. Acesta spune că de vreo 6 ani a tot bătut pragurile mai multor instituţii cu speranţa că va vedea “scoasă cheresteaua de pe pieptul ostaşilor”, dar era hrănit doar cu promisiuni. Şi, abia anul trecut, a fost anunţat de către nişte cunoscuţi din Nisporeni că Guvernul României va finanţa proiectul de reamenajare a cimitirului, ceea ce ulterior s-a şi întâmplat.

Combatantul bănuieşte că atitudinea indiferentă a unor oameni faţă de trecut se răsfrânge asupra întregului popor. “Poate de atâta şi trăim rău, ne pedepseşte Dumnezeu pentru că nu avem nimic sfânt în noi”, spune Jurja, adăugând că cei care scuipă în trecut nu au viitor.

De la acesta am aflat că cei doi stejari sădiţi de ambele părţi ale porţii cimitirului şi teii plantaţi de-a lungul gardului nu sunt o simplă întâmplare. Potrivit combatantului, stejarii îl reprezintă pe domnitorul Ştefan cel Mare, iar teii pe poetul Mihai Eminescu.

Nicolae Cuşchevici


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. gabriel

    Ziua buna! Se poate cunoaste numele romanilor, cazuti pentru tara in 1940-1942 ingropati la Tiganca?
    Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *