Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Numărul persoanelor fără adăpost, necunoscut…

Numărul persoanelor fără adăpost, necunoscut în R. Moldova

Sunt diferiţi, dar au ceva în comun, pentru că au ajuns sub acelaşi acoperiş comun în urma unor neînţelegeri cu cei apropiaţi.

I-am găsit la Centrul de găzduire şi orientare pentru persoane fără domiciliu stabil, printre cele 86 de persoane adăpostite pentru moment şi printre cele 25-30% care au avut de suferit în urma unor escrocherii.

În această instituţie, o persoană poate locui timp de 3 luni, fiind admise excepţii pentru cei cu o situaţie mai dificilă şi care au un comportament adecvat. De obicei, astfel de persoane sunt găzduite aici o perioadă mai îndelungată de timp. Este o instituţie publică de tip pensionat de caritate cu regim specific, fiind accesibilă atât pentru bărbaţii, cât şi pentru femeile cu vârsta cuprinsă între 18-62 de ani.

Minţită de nepoată

Galina Leahu are 54 de ani. Acum 8 ani, locuia în casa părinţilor, împreună cu cei doi copii ai săi. După ce a decedat maică-sa, nepoata din partea surorii i-a luat casa de pe strada Vâlcele nr. 3A prin intermediul unui proces de judecată şi a vândut-o. În schimb, i-a perfectat o viză de reşedinţă într-o casă a sa din Şerpeni, raionul Anenii Noi. Dar a fost nevoită să plece cu copiii de acolo după jumătate de an, deoarece deveniseră victime ale unor violenţe din partea unor tineri din localitate. Fiica şi feciorul au familie şi închiriază un apartament. „De când am ajuns în stradă nu mai sunt nici cu propriii copii în relaţii bune, pentru că am fost minţită de nepoată.”

Anterior Galina a trăit la acest Centru pe parcursul a 2 ani şi 10 luni, după care 4 luni a locuit la gazdă, iar de pe 21 ianuarie a fost nevoită să revină aici.

Nepoata, Marina Ţurcanu, a vândut şi casa mamei sale, care acum închiriază o odaie în sectorul Ciocana.

Povară pentru soţie

Nicolae Lefter are  62 de ani, se află la Centru de pe 7 octombrie 2010. Este invalid de grupa I şi  urmează să plece la Azilul de Bătrâni şi Invalizi. A absolvit două facultăţi la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chişinău – Dirijare Corală şi Artă Instrumentală, după care a făcut şi a treia facultate – Cadastru şi Construcţii Capitale. A lucrat în construcţii în calitate de şef de şantier şi a fost profesor la Şcoala de muzică „Eugen Coca”.

A fost activ şi a făcut în viaţă ce i-a plăcut mai mult. A trăit alături de soţie şi de fiul său timp de 22 de ani, iar când a început să-şi piardă vederea, soţia, medic de specialitate, i-a spus că nu are nevoie de un soţ orb. Astfel, în 1994, este alungat din casă, iar în 1997 îşi pierde definitiv vederea. Până a ajunge la acest centru, a locuit la prieteni şi la persoane religioase. Nu mai are pe nimeni, fiul său e plecat peste hotare împreună cu familia, iar cei 3 fraţi ai săi sunt decedaţi. „Dacă aş avea un petic de pământ, aşa cum nu văd, mi-aş face o căsuţă cât de mică, dar a mea să fie. Iar dacă aş vedea, aş lucra în construcţii.”

În aşteptarea unui răspuns

Maria Bîkova are 68 de ani. Este invalidă de gradul III şi urmează să plece la Casa de Bătrâni şi Invalizi. A avut doi feciori. Cel mai mare, Sergiu, era căsătorit şi trăia la Chişinău, iar cel mai mic, Nicolae, trăia cu ea în satul Negureni, raionul Teleneşti. Soţul i-a decedat în tinereţe. Avea o familie unită, în care domnea înţelegerea. Toate, până într-o zi, când fiul mai mare i-a propus mamei să vândă casa, promiţându-i să-i cumpere o odaie în cămin la Chişinău, pentru a fi mai aproape. Maria nu a cugetat mult şi a luat decizia de a vinde casa în care nu a mai trăit din anul 1992. Fiul mai mare a luat banii de pe casă şi i-a spus mamei şi fratelui mai mic să plece a doua zi la adresa unde urma să îi cumpere odaia, care fusese închiriată doar pentru o lună. Din acea zi, Maria nu şi-a mai văzut fiul mai mare. Când a mers pe Calea Ieşilor, la apartamentul unde locuia Sergiu cu soţia sa, nu mai era niciun cunoscut acolo, deoarece tânăra familie vânduse şi apartamentul care era al soţiei acestuia.

Maria a fost nevoită să închirieze o cameră împreună cu feciorul Nicolae. Deoarece sănătatea nu-i permitea să muncească, era întreţinută de fecior. Acum 6 luni, fiul mai mic a decedat şi ea a rămas singură, fără casă şi fără sprijin. Trei luni a locuit la prietenul fiului, după care mama acestuia i-a spus despre existenţa Centrului de găzduire şi orientare a persoanelor fără domiciliu şi a adus-o aici. „Vreau să-l văd pe fiul mai mare, să-l întreb de ce a procedat aşa, dar cred că asta nu se va întâmpla niciodată.”

Supusă violenţei domestice

Tamara Durleşteanu are 54 de ani şi este invalidă de gradul III. A plecat din casa părintească în tinereţe, când s-a căsătorit. A fost dădacă, măturătoare, dar şi angajată a Uzinei Chimice. Soţul i-a decedat, iar ea a continuat să locuiască în chirie până în 2008, când a fost lovită de un automobil, fiind dusă la casa părintească, unde are viză de reşedinţă. Acolo trăiesc doi fraţi de ai săi, Gheorge şi Tudor Sava.  În casa părintească, a suportat violenţa mezinului. A trăit 10 luni de coşmar în casa de pe str. Mihail Sadoveanu 160, după care a plecat de acolo, pentru că nu mai rezista la violenţa fratelui şi a cumnatei sale.

Din februarie 2009 locuieşte la Centru, după ce a fost operată la un picior la Spitalul de Traumatologie. A  fost adusă aici pentru că nu putea să fie întoarsă la casa unde era abuzată. „Nu mai vreau să mă întorc acasă, nu voi mai putea rezista la loviturile fratelui meu. Oricum, nici nu va accepta să locuiesc acolo, pentru că le sunt o povară.” Tamara are un fiu, care se află la Centrul de Reabilitare a consumatorilor de droguri din Bălţi.

„Acasă şi pereţii te ajută”

Persoanele care ajung în situaţii de acest gen au nevoie de susţinere. Suportând emoţii puternice, acestea pot avea probleme comportamentale, devenind agresive şi înrăite pe toată lumea şi respingându-i pe cei care încearcă să le ajute. Sunt puţini acei care, nimerind în astfel de împrejurări, reuşesc să revină la o viaţă normală. Cei mai mulţi cedează, nu sunt în stare să-şi găsească un nou drum. Atunci, clachează, încep să consume alcool şi acesta e primul semn că îşi pierd speranţa şi că încep să se adapteze la viaţa de stradă. Pentru ei Centrul nu este cea mai reuşită cale de a reveni la un mod de viaţă normal, deoarece, chiar dacă aici sunt adăpostiţi şi hrăniţi, sunt nevoiţi să accepte anumite restricţii. Dacă ar avea o casă cât de mică, s-ar schimba multe, fiindcă, se ştie, acasă şi pereţii te ajută.

Marcela Diţa, psiholog şi specialist în probleme sociale la Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil, afirmă că: “Psihologul trebuie să găsească căi pentru a ajuta persoanele ajunse în această instituţie din cauza celor apropiaţi, pentru a le face să depăşească barierele de comunicare, pentru a căpăta încredere şi a se descătuşa. Organizăm diferite activităţi şi contribuim la încadrarea lor în câmpul muncii”.

Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil oferă următoarele servicii: cazare nocturnă provizorie a persoanelor fără domiciliu stabil; control medical gratuit; consultaţie juridică; asistenţă socială pentru reintegrarea în societate; hrană zilnică (dejun şi cină); ajutor la încadrarea în câmpul muncii; asanare (duş, dezinfecţia hainelor). Centrul este dispus să colaboreze cu organizaţiile şi instituţiile de stat şi cu ONG-urile naţionale preocupate de protecţia drepturilor omului.

Potrivit lui Iurie Ursu, directorul Centrului de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil, timp de 6 ani, de la deschiderea instituţiei până în prezent, aici au fost găzduite în jur de 2000 de persoane. Anual se adresează 125-145 de persoane noi. În perioada caldă vin câte 45 de persoane zilnic, iar în perioada rece a anului, numărul lor depăşeşte capacitatea centrului, ajungând chiar până la 100 de persoane pe zi. Capacitatea centrului este de 70 de locuri, aceasta fiind unica instituţie din ţară care are menirea de a adăposti persoanele fără un loc de trai stabil.

Departamentul de Statistică al R. Moldova nu deţine informaţii despre numărul de persoane fără adăpost.

Irina Picireanu