„Nu sunt deloc săracă, am două mâini şi un picior”

Dragostea de viaţă, scaunul rulant şi credinţa Tatianei Bezerdic

O pereche de pantofi frumoşi, pe care i-ar încălţa, este un vis. Tatiana Bezerdic însă nu a purtat vreodată pantofi pe tocuri. Încă din adolescenţă piciorul stâng îi creşte continuu în mărime, iar boala, zi de zi, îi provoacă răni. Repetatele intervenţii chirurgicale nu i-au împlinit speranţele, de aceea a acceptat să-i fie amputat piciorul. Chiar dacă de 19 ani se deplasează în scaunul cu rotile, iar nopţile sunt lungi din cauza durerilor, chiar dacă cheltuielile sunt enorme, iar ajutorul de la stat e minim, Tatiana iubeşte şi se bucură din plin de viaţă, nu acceptă nicio formă de compătimire, în fiecare dimineaţă îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi munceşte pentru a face lumea mai frumoasă.

Tatiana Bezerdic locuieşte de numai un an într-o casă la sol din sectorul Poşta Veche din Chişinău. Alţi 19 ani în scaunul rulant i-a trăit la bloc, între patru pereţi. Copiii au vândut apartamentul şi i-au adaptat o căsuţă la necesităţile ei. Anume familia, recunoaşte Tatiana, a fost cea care i-a dat curaj să treacă peste încercări şi i-a readus dragostea de viaţă.

„Dumnezeu mă iubeşte”

Diagnosticată la 14 ani cu filarioză limfatică, în popor mai numindu-se şi picior de elefant, Tatiana a suportat zeci de intervenţii chirurgicale pentru a opri avansarea bolii, dar ele n-au dat rezultate. De aceea, în 1997, când au apărut răni deschise şi nu se mai putea deplasa, resemnată cu gândul că niciodată nu va păşi normal şi nu va putea purta pantofi, a acceptat amputarea piciorului stâng şi viaţa într-un scaun rulant. Atunci a fost nevoită să plece din şcoala unde 16 ani a fost profesoară de clasele primare.

Totul a pornit de la o infecţie alergică. Treptat, piciorul a început să crească, iar diferenţa dintre piciorul sănătos şi cel bolnav ajungea la 12 cm. în circumferinţă. Doar după o operaţie la Moscova, pentru care familia a plătit bani enormi, Tatiana a putut păşi pe picioarele care păreau egale. Bucuria, însă, nu a fost de lungă durată, pentru că, în jumătate de an, piciorul s-a mărit de două ori.

Şi acum boala nu a încetat să progreseze, iar piciorul creşte până în prezent. A fost operată la 11 iunie 1997, iar la data 20 iulie a aceluiaşi an a sărbătorit 36 de ani. Tatiana îşi aminteşte de colegii de şcoală, de prieteni, de salonul plin cu flori, dar şi de medicii care se şuşoteau pe coridoare: „în loc să-i facă nouă zile, îi fac ziua de naştere”.

„Am vrut foarte mult să trăiesc”

Cel care i-a dat curaj să treacă peste toate greutăţile şi care o susţine zi de zi este soţul. El poliţist şi ea, profesoară, s-au căsătorit în grabă pentru a obţine un apartament, fără a intui că sunt daţi de Dumnezeu unul pentru altul.

După amputare, vreo trei luni, a stat la pat, „ca o legumă”: „Am învăţat din nou a mă ridica, am învăţat a trăi, m-am luat în mâini. Toate le datorez soţului, care a ştiut cum să mă încurajeze. Cât am stat în spital, nopţile erau foarte lungi, grele, iar durerile – mari. El, însă, în fiecare seară, înainte de a pleca acasă, îmi spunea: uite, mâine când o să vin, îţi va fi mai bine. Asta mi-a fost speranţa. Aşteptam a doua zi pentru a fi mai uşor.”

Tatiana spune că alături au fost prietenii, familia şi fiica, care atunci avea 16 ani, dar în ochii căreia nu a văzut vreodată o lacrimă, doar dragoste şi optimism. A născut fiica în pofida interdicţiilor medicilor, existând pericolul de a-i transmite boala prin ereditate.

Când a revenit acasă, la bloc, totul a devenit mai greu, nu existau condiţii, iar Tatiana avea mereu nevoie de ajutor. Anume atunci, recunoaşte, erau zile când se gândea şi când spunea că va muri. Au fost singurele momente de cumpănă.

„Nu puteam folosi căruciorul. Într-o zi, soţul mi-a zis că s-a săturat de dădăcit, că trebuie cineva să întreţină familia. Mi-a lăsat scaunul lângă pat şi a plecat. Atunci am deprins să fac totul singură: ordine, mâncare, menaj… dar căutam ceva ca să mă regăsesc”, povesteşte Tatiana.

Stofa, florile şi munca

Ideea a venit întâmplător. După ce croitoreasa i-a cusut o bluză deloc comodă din cauza unor mărgele cusute în faţă, Tatiana a încercat să le scoată, iar în locul lor a confecţionat flori din stofă. Au ieşit bine, de aceea a încercat să facă şi nişte maci. Treptat a deprins a realiza diferite flori, compoziţii decorative, cercuri sau clame. Pentru că ştia de mică să croşeteze, a încercat dă confecţioneze căciuliţe, bentiţe sau pălării. Acum sufletul şi casa îi sunt pline de frumuseţi, de culori, de împlinire şi de sens.

Chiar dacă munceşte zi de zi, Tatiana nu are unde să-şi vândă lucrările, decât la târgurile sau expoziţiile despre care află din internet. Se înregistrează, plăteşte arenda spaţiului: „Doar eu ştiu cum stau o zi întreagă la acele târguri, în soare, fără condiţii. Deoarece căruciorul e mic, i-am aplicat un suport pentru picior”. Deşi s-a adresat la primărie cu un demers în care solicita autorizare ca să poată ieşi în stradă să vândă măcar o dată pe săptămână obiectele confecţionate de ea, autorităţile au refuzat, motivând că ar strica imaginea parcului.

Când se înregistrează la evenimente cu vânzare, Tatiana nu anunţă că-i persoană cu nevoi speciale, nu cere să fie scutită de plată, dar recunoaşte că, uneori, aşteaptă un gest uman: „La un târg, când s-a apropiat organizatorul pentru achitare, am spus că sunt persoană cu dizabilităţi şi am întrebat dacă nu se fac reduceri. Mi-a răspuns prompt că nu. Am rămas mută. Am plătit, pentru că mă simt mai presus decât alţii. Uneori, poate, mă bucur că mă pun pe acelaşi cântar şi nu sunt tratată din jale.”

Discriminare şi răspunsul Valentinei Buliga

Cheluielile familiei sunt mari, iar banii de la stat nu acoperă nici strictul necesar. Lipiciul medical îl comandă în Italia sau Germania, pentru că este antialergic, spre deosebire de cel local, care provoacă răni şi mai mari. Dacă anterior 10-20 de bucăţi de tifon îi erau oferite la spital, acum nu mai beneficiază de acestea. Cât despre ajutor financiar, Tatiana spune că nu-şi aminteşte când l-a primit ultima dată, Direcţia asistenţă socială refuzându-i constant: „Am zis că mai bine muncesc, decât să cer de la stat. Pensia mea de 1600 de lei şi salariul de 1600 al soţului, care de aproape doi ani este asistentul meu social, e tot ajutorul.”

Indemnizaţiile de stat, de asemenea, i-au fost retrase, pentru că starea materială a familiei ar fi una bună, având în casă televizor, frigider, maşină de spălat, fără a se lua în calcul faptul că bunurile au fost cumpărate până la dizabilitate şi nu din pensia lunară.

„La un eveniment m-am întâlnit cu Valentina Buliga, ex-ministra MMPSF. I-am spus despre situaţia noastră. Ea ne-a zis să acceptăm cum este, pentru că suntem foarte multe persoane cu dizabilităţi, iar statul nu are un buget atât de mare ca să ne întreţină. Atunci locuiam la bloc şi i-am sugerat dnei Buliga că persoanele cu probleme locomotorii au nevoie de rampă de acces, i-am explicat că aceasta poate fi mecanică sau automată. Dânsa mi-a reproşat că noi toată ziua stăm pe internet şi căutăm idei, iar statul trebuie să le aplice. Da, noi vedem prin internet ce se întâmplă în jur, peste hotare şi vrem să avem măcar 50% din condiţii. Vrem şi noi să ne simţim oameni”, afirmă oarecum resemnată Tatiana.

Se confruntă cu probleme de discriminare la tot pasul, inclusiv în transport, când taximetriştii refuză să-i presteze servicii. Curtea casei este singurul spaţiu unde poate ieşi, de când copiii au adaptat pragul pentru deplasarea cu căruciorul. Iar când aude pe stradă, la spate, că cineva o numeşte săracă, protestează: „Odată m-am întors şi le-am zis că nu sunt deloc săracă: am două mâini şi poate lucrez mai mult ca alţii. Poate că sunt mai bogată, în primul rând pentru că Domnul mă iubeşte şi m-a lăsat pe pământ. Când lumea te compătimeşte, mai tare te doare. Sunt de acord să-mi ia 200 de lei pentru arendă, dar să nu-mi spună săracă”.

Om în toată firea, doar peste hotare

S-a simţit pentru prima dată om când a ajuns în Italia la o investigaţie medicală. Pe aeroportul din Chişinău i-a fost retras căruciorul, fiind obligată să se caţere în mâini pe scara îngustă pentru a intra în avion. S-a simţit discriminată, dezamăgită, înjosită. În Italia, zâmbeşte Tatiana, a avut acces la tren, s-a deplasat singură pe străzi, a urcat în munţi la 5 mii de metri înălţime, în fiecare dimineaţă ambulanţa venea pentru a o transporta la clinică, iar personalul era atent şi politicos. „La clinică, când au văzut cu ce îmi fac eu pansament, asistentele au început a plânge şi mi-au umplut geanta cu lipici. La noi asistentele medicale au repulsie. În Italia, într-o zi, mi s-a stricat căruciorul în stradă, atunci, doi bărbaţi s-au oferit să-l ducă la reparaţie şi m-au aşezat pe o bancă în parc. După jumătate de oră mi l-au întors reparat şi au refuzat să ia bani. Mai mult, şi-au cerut scuze pentru că am fost nevoită să aştept atât de mult şi mi-au adus apă şi ceva dulce. Suntem foarte departe de europeni.”

„Nu există nu pot, există doar nu vreau. Niciodată nu am stat cu mâna întinsă, ca cineva să-mi dea gratis. Dimineaţa, primul lucru pe care-l fac este să mă rog Domnului să-mi dea de lucru, deoarece boala progresează, iar în fiecare lună trebuie să cumpăr lipici medical de 700 de lei, nu mai spun de pansament, unguente sau cearşafuri absorbante pentru rana deschisă. Nu mă plâng, mulţumesc  Domnului că sunt în viaţă, mă bucur de copii, de nepoţi, de prieteni. Acum îmi ajut nepoţii să-şi decoreze nunta. Fiecare om este o personalitate, de aceea nu trebuie să privească în jur, dar să ţină capul sus şi să păşească dârz, să respecte mesajul: nu există nu pot, există doar nu vreau. Viaţa, practic, ni s-a oferit gratis, de aceea trebuie să o acceptăm aşa cum este. Neapărat, după zile negre, vin şi zile cu soare. Întotdeauna este un înger păzitor, bunul Dumnezeu care ne susţine şi ne ajută, dar pe care noi nu-l vedem. Dacă ştii a mulţumi, binele se întoarce spre tine.”