Nu striga la mine!

„Totul începe de la o simplă cravată. Dacă până la acel moment cei doi protagonişti se jucau, treptat joaca se transformă în violenţă – o palmă peste faţă… De aici porneşte violenţa. De fapt, violenţa a pornit încă din copilărie…”, povesteşte Ianoş Petraşcu, regizorul spectacolului „Nu striga la mine”.

Un spectacol documentar în care sunt rostite doar două cuvinte: STAI şi NU. În rest, citim emoţiile celor două personaje din mişcări şi din privirile care ne spun o istorie de dragoste ce evoluează, suferă anumite modificări şi este lovită de rutina cotidianului, impusă de timp şi de societate.

Un spectacol „croşetat” din patru istorii

Ideea unui asemenea spectacol i-a venit lui Ianoş Petraşcu acum câţiva ani, auzind istoriile din copilăria zbuciumată a unor prieteni. „La baza spectacolului stau patru istorii ale prietenilor mei. Ei mi-au relatat ceea ce li s-a întâmplat în copilărie şi cât de mult i-a marcat acest lucru în viaţa lor. Cele auzite m-au lăsat mut: Era mic. Stătea la uşa dormitorului părinţilor până la 5 dimineaţa şi asculta cât timp aceştia se certau, temându-se să nu se lovească reciproc. Asta a durat 7-8 ani. O altă situaţie este cea în care au încercat să fugă de acasă, pentru că afară era mai linişte şi se simţeau în siguranţă printre străini. Îmi povesteau că erau mult mai fericiţi să strângă în braţe un câine vagabond, care căuta să fie mângâiat, decât să stea cu părinţii. Fiecare moment din viaţa lor rupea din mine. Mă durea să aud despre aceste experienţe şi cel mai mult mă durea când înţelegeam că acest fenomen al violenţei fizice, psihice sau verbale este atât de răspândit la noi, dar păstrat în umbra familiei”, ne povesteşte regizorul, cu o zi înainte de spectacol.

Sala mică a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, cu draperiile sale negre şi grele, aşterne linişte în jur, în timp ce vorbim despre violenţă şi despre cum loveşte aceasta, direct sau indirect, în copii. „Certurile din familie îl fac pe copil nefericit. Acesta trăieşte într-un mediu sumbru şi are impresia că toată lumea din jur e aşa. Iar cel mai trist lucru este că există probabilitatea ca acest lucru să se repete şi în familia sa”, remarcă Ianoş, amintindu-şi de un alt prieten al său, care recunoaşte că recurge la violenţă verbală în familia sa. „L-am întrebat: de ce? Mi-a răspuns: Sincer, nu ştiu cum să fac altfel… Nu avea răbdare să asculte. Nu avea răbdare să cedeze. Nu avea răbdare să fie altfel. Asta a deprins de mic. Ascultându-i pe ei, m-am regăsit şi pe mine. Şi eu am asistat la certurile din familie. Copilul vede şi aude aceste certuri, şi atunci ce poate să înţeleagă el – decât că e o normalitate, că anume aşa trebuie să fie, că anume aşa trebuie să se descurce şi să acţioneze în viaţa sa de adult, de părinte şi de personaj al acestei societăţi. Sau încearcă să evadeze din acest calvar şi să fugă de acasă, ceea ce nu este o soluţie”, susţine Petraşcu, uşor răscolit de amintiri.

Trei etape ale vieţii

În spectacol este el şi ea, iar între ei îşi croieşte drum copilăria, adolescenţa şi viaţa de adult… Prima etapă este copilăria şi violenţa din spatele uşilor închise, în urma căreia actorii principali se regăsesc şi se susţin reciproc. Cea de-a doua, adolescenţa, vine ca un strigăt de eliberare şi de uniune a eroilor prin mariaj. În ultima etapă cei doi, fiind o familie, se ciocnesc de rutină şi de mici certuri, fiind dominaţi de violenţă.

„Nu striga la mine” e o analiză a relaţiei de cuplu care îşi propune să identifice metodele prin care poate fi subminată violenţa. „Spectacolul are un mesaj clar, care doreşte să transmită una dintre problemele majore ale societăţii: calitatea familiei şi a vieţii copiilor este marcată într-un mod macabru de violenţa fizică şi verbală”, susţin cei care au lucrat la spectacolul documentar.

Apariţia violenţei în familie este generată de faptul că asta „cere” societatea, să nu avem răbdare, să reacţionăm agresiv la ceea ce nu ne convine, susţine Ianoş Petraşcu. „De mici copii ni s-a inserat egoismul. De mici ni se spune: E jucăria ta. Nu o da altcuiva, că o va strica… Când creştem mari, fetelor li se spune: Trebuie să te impui în casă, în caz contrar soţul nu te va respecta. Bărbaţilor li se spune: Nu cumva îi vei permite să te conducă? Fii bărbat, bate cu pumnul în masă, să ştie cine-i stăpân în casă. Aşa erau învăţaţi buneii noştri, aşa ni se spune şi nouă deseori… Nu se ajunge la acel moment de înţelepciune, cum ar fi: că în spatele unui bărbat puternic mereu e o femeie puternică şi deşteaptă. Este vorba despre acea înţelepciune în care bărbatul se completează cu ajutorul unei femei şi viceversa. Da, se spune că bărbatul este cetatea familiei, cel care păzeşte familia, iar femeia este focul care ţine dragostea şi căldura în familie. Cum poţi să ai grijă de acest foc, dacă nu ai o cetate în jur? Dar la ce bun o cetate nelocuită?”, se întreabă regizorul. Potrivit lui, bărbatul trebuie să-şi demonstreze puterea faţă de femei sau copii nu prin agresiune, ci prin faptul că poate să-i apere, să-i iubească. Să se impună în societate prin acţiunile bune pe care le face.

Problema care doare

Decizia de a monta acest spectacol a fost luată după ce a văzut piesa lui Mihai Fusu: „Istorii de familie”. „Un spectacol care m-a răvăşit şi mi-am zis că nu sunt unicul care-şi pune aceleaşi întrebări şi se gândeşte la această problemă care doare. În anul 2012, am făcut o schiţă cu nişte colegi de la facultate, iar acum am decis să-l readuc în scenă, să-l completez”, adaugă Ianoş.

Cu acest spectacol, compania teatrală M.A.D.E a mers prin şapte raioane din ţară: Bălţi, Drochia, Soroca, Cahul, Hânceşti, Orhei şi Căuşeni. „Am reuşit să sensibilizăm societatea. Unele persoane s-au apropiat de noi şi ne-au vorbit despre ceea ce se întâmplă în familiile lor. Am încercat să le sugerăm la cine pot apela pentru a fi ajutate. Însă cel mai emoţionant moment a fost când o spectatoare ne-a zis foarte simplu: „După acest spectacol nu-mi vine nimic altceva decât să merg acasă şi să-mi îmbrăţişez strâns copilul”. Acest lucru contează cel mai mult: ca spectatorii să fie captivaţi nu atât de forma spectacolului, cât de conţinutul lui”, remarcă Petraşcu. El recunoaşte că vrea ca această piesă să fie văzută de cât mai multă lume, în special de cât mai mulţi adolescenţi, „ca să ştie ce nu trebuie să facă atunci când îşi vor întemeia propriile familii”.

„Mişcarea este acelaşi cuvânt”

Spectacolul durează o oră, timp în care actorii depun foarte mult efort fizic şi emoţional. „Unii spun că este mai uşor să transmiţi un mesaj prin cuvinte, dar ce rost au cuvintele dacă nu le simţi? Mişcarea este acelaşi cuvânt. Ca să transmiţi ceva publicului trebuie să treci prin tine, asemeni unui filtru, toate aceste emoţii. Contează să ştii de ce spui sau faci asta, ca să poţi să transmiţi ulterior acest mesaj publicului din sală”, este de părere Boris Lungu, protagonistul spectacolului.

Boris recunoaşte că i-a fost „mai uşor” să intre în pielea personajului său, pentru că istoria dată e un fel de radiografie a copilăriei lui. „Mai ales prima parte, când copiii stau la uşa dormitorului şi plâng când îi aud pe părinţi certându-se. Asta mi s-a întâmplat şi mie. Această violenţă psihologică când mama, adesea, avea accese de furie atunci când tatăl venea după serviciu beat. El nu era agresiv, dar de fiecare dată când mama îl vedea beat, îşi amintea de tatăl ei, care o bătea pe ea şi pe bunica după ce consuma alcool. Uneori avea accese de panică şi nu se putea linişti, iar eu, un băieţel de 5 ani, plângeam lângă ea fiindcă nu ştiam cu ce o pot ajuta… Îmi aminteam de acele momente depozitate în memorie şi urcam pe scenă”, spune cu tristeţe Boris, un tânăr timid, care-şi măsoară fiecare cuvânt rostit.

„În spectacol sunt multe scene dure. Actorilor le-a fost greu să le joace, dar nu au renunţat. Erau momente când opream repetiţiile, văzând că ceva doare şi rupe. Le lăsam timp să se liniştească, să-şi analizeze paşii”, completează Ianoş Petraşcu.

Protagonista Elena Guţu susţine că cel mai greu îi este să joace rolul de adolescentă. „Adolescenţa este un pod între copil şi adult. Trebuie să găseşti acel echilibru, chiar dacă suntem măcinaţi de problemele din familie”, spune Elena, subliniind că în ultimele cinci minute de până la începerea spectacolului are impresia că timpul se opreşte. „Simt fiecare bătaie a inimii. Mi se pare că timpul îngheaţă, amuţeşte. Se aşterne suspansul. Când ies la public, privesc spre cel de-al „patrulea perete”… sunt eu, partenerul meu şi istoria”, spune actriţa.

„La sfârşitul spectacolului venim cu o soluţie: să fim mai buni, mai atenţi, mai răbdători. Menirea teatrelor este să abordeze problemele ce dor. Prin aceste momente încercăm să sensibilizăm spectatorul”, spune Ianoş.

„Vreau ca oamenii să privească spectacolul şi să încerce să nu comită aceleaşi greşeli în familiile lor. Vreau ca aceste scene de violenţă să le vadă doar la teatru sau în cărţi, nu şi în viaţa reală”, conchide Boris.