Nu poţi să ajungi în raiul unei religii fără ca să arzi în iadul celorlalte

Cunoaşterea finalităţii pământeşti e o povară grea. Gândul că odată se termină TOTUL e insuportabil şi noi căutăm să evadăm cu orice preţ din prinsoarea lui. Dorinţa de a trece peste hotarul existenţei nu ne lasă o clipă de sub imperiul său –  “memento mori” îţi sfâşie creierul, compromiţând oricare adevăr terestru. Construim lumi posterioare vieţii, ordini noi şi bune, “realităţi” în care totul va fi “cum trebuie”, cum ştim că merităm cu-adevărat. Mântuirea, salvarea sufletului, redobândirea paradisului pierdut, transcendenţa, reîncarnarea, metempsihoza sunt doar câteva metafore ce exprimă ideea rezolvării devastatoarei contradicţii dintre imaginaţia infinită şi timpul limitat.

Ce ne salvează? Credinţa. Ea conferă valoare haosului în care orbecăim şi formează substanţa adezivă care creează coerenţă în sufletul uman şi generează sensurile necesare existenţei. Prin credinţă comunică toate dimensiunile psihicului, realizând o dinamică proactivă ce ne permite să interacţionăm cu realitatea despre care nu cunoaştem nimic. Fie credem în provenienţa divină a lumii, fie credem în noroc, fie credem că nimic nu are sens, fie…

Credinţa, în mod tradiţional, este confundată cu religia. Pentru majoritatea oamenilor să crezi înseamnă să aparţii unei (anumite) religii. Omul reduce infinitatea relaţiei sale cu universul la filiera îngustă a tabieturilor uzuale. E firesc, or tocmai aceasta presupune principiul economiei efortului – simplificare şi standardizare. Până la urmă, viaţa nu se petrece în alt loc decât în menajul cotidian. Nu poţi cere omului să-şi întemeieze salvarea pe alte repere decât pe cele din jurul său. Credinţa, însă, nu ar trebui redusă la religie. După cum dragostea nu poate fi explicată doar ca o consecinţă a febrei corpurilor înfometate de procreare, transcendenţa nu poate fi văzută ca un banal complex de tehnici comportamentale ale omului derutat de conştientizarea sfârşitului său obştesc.

Religia este veşmântul credinţei în absolut, forma pe care aceasta o îmbracă atunci când devine  soluţia salvării pentru mai mulţi oameni. Aici e zona în care întotdeauna ne rătăcim, în care distingem greu esenţa de formă. Din păcate, esenţa nu o putem vedea, pe când forma este la îndemână şi ne ademeneşte prin proximitate. În consecinţă, credem că, îmbrăţişând o anumită religie, găsim drumul ce duce spre mântuire. De fapt, obţinem doar o reţetă de urmat. O prescripţie acreditată în conştiinţa socială care, în virtutea acceptării de către un număr suficient de urmaşi, capătă validitate şi (sic!) putere de a produce efecte.

Omul e o fiinţă socială, iar viaţa lui nu-i altceva decât o necontenită interiorizare a standardelor ce se coagulează în fiertura interacţiunii colective. Ca să dureze în timp, orice fenomen social are nevoie de un aparat instituţional, la fel şi religia. Astfel apare biserica (oricare) – instituţie cu organizare internă, birocraţie, circuit documentar şi restul acareturilor necesare pentru existenţa unei entităţi. Toate instituţiile au un câmp dinamic interior şi unul exterior, biserica nu face excepţie. Biserica se desprinde de credinţă şi începe să existe autonom, evoluţia ei fiind determinată de necesităţile competiţiei şi regulile funcţionării elementelor în sistemele sociale.

Biserica, ca şi oricare altă instituţie socială, funcţionează într-un context. Piaţă, materie primă, personal, prelucrare (tehnologie), marketing, beneficiu – cam acestea sunt elementele unei întreprinderi. Putem utiliza acest termen în raport cu biserica? În sens larg, da. Toate componentele sunt prezente. Societatea este piaţa. Materia primă – oamenii (sufletele). Personalul – slujitorii cultului. Tehnologia – succesiunea ritualurilor. Marketing  –  politicile de prozelitism. Rămâne întrebarea privitoare la “beneficii”. Dacă în ceea ce priveşte comercianţii lucrurile sunt destul de transparente, atunci în raport cu biserica situaţia este camuflată.

De fapt, ce vrea biserica? Scopul bisericii este ca oamenii să o urmeze. Ca toţi oamenii să o urmeze! În finalitate, fiecare instituţie de cult aspiră să devină singurul stăpân al vieţii pământeşti. Este interesată biserica de individ? Preotul, s-ar putea. Depinde cât e de dedicat. Biserica, însă, se subordonează tehnologiei “industriale” şi funcţionează după regulile pieţei. De fapt, nicio instituţie nu lucrează personalizat. Asemenea serviciului de sănătate publică, biserica asanează arealuri, face campanii de vaccinare spirituală, declară stare de carantină (cruciadele, jihadul).

Tehnicile de transcendenţă religioasă sunt standardizate pentru un specimen mediu. Dar oameni identici specimenului nu există. Salvarea sufletului e o acţiune individuală, intimă şi are nevoie de abordare precisă şi foarte grijulie. Din păcate, tehnologia funcţionează după principiul conveierului; ai avut norocul să fii “prins” de lanţul tehnologic – ai reuşit să te îmbarci în corabia salvării. Nu ai încăput în standard  –  eşti rebutat, riscând chiar să fii persecutat ca eretic fiindcă profilul tău nu se încadrează în matricea cultului. Nici nu poate fi altfel – dacă adevărul e aici, în altă parte nu-i decât eroare sau minciună. Cine nu e cu noi – e împotriva noastră.

Ce să facă personalitatea, cum poate fi găsită mântuirea? Prin exerciţiu spiritual permanent, prin negarea stereotipurilor şi stoarcerea fricilor inserate în infrastructura biologică a omului. Prin cultivarea dragostei proclamate de Hristos şi evacuarea necontenită a vanităţii ce se cuibăreşte imediat cum iubirea cedează spaţiu. Prin subordonarea patimilor şi cultivarea echilibrului, aşa cum a învăţat Buddha. Prin învăţare şi facere.

Iar religia şi instituţiile de cult vor exista atâta timp cât vor fi oamenii. Se vor schimba, vor evolua, vor modifica canoanele şi ritualurile, dar niciodată nu vor dispărea. Omul niciodată nu se va debarasa de dorinţa de a cuprinde infinitatea. Iar dacă este cerere, numaidecât va fi şi ofertă.

Iurie CUZA